De ce am urît ora de sport?

Publicat în Dilema Veche nr. 929 din 27 ianuarie – 2 februarie 2022
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg

Continui o serie scurtă de articole dedicată sistemului de învățămînt românesc, de ieri și de azi, dar mai ales despre profesorii care fac parte din acest sistem. Am povestit deja de ce n-am priceput nimic din matematica predată în liceu, deși am urmat un liceu „de renume” cu profil real. În urma articolului, am primit un mesaj care răspundea la întrebarea mea din final – la ce mi-a folosit matematica? „Bună ziua. Sînt o profă de mate. V-am citit articolul din Dilema veche. Permiteți-mi să vă răspund la ultima întrebare a articolului – învățînd matematică, ați reușit să fiți atît de concisă și demonstrativă în scrierea articolului. Un articol foarte bun. Iubesc Dilema veche.” Am stat și m-am tot gîndit, mi-am dat seama că are dreptate.  

Dar să trecem la ora de sport și recunosc că am avut momente cînd am urît-o din toată inima.

N-am fost niciodată vreun mare talent sportiv, însă am fost un copil dispus să facă mișcare și să încerce toate sporturile posibile. Ai mei m-au dat în mod regulamentar la înot, tenis, baschet, gimnastică ritmică, m-au dat chiar și la șah, „sportul minții”, unde nu am rezistat decît două ședințe, pentru că tovarășa profesoară de șah mi-a spus la al doilea „antrenament”: „Tu n-ai nici o logică!”, iar eu am izbucnit în plîns. Eram un copil de 8 ani, fără nici o logică. Din proprie inițiativă, la 12 ani am mers la karate, era o mare modă cu karatele atunci. De karate chiar m-am ținut vreo patru ani, am reușit să iau centura albastră, am fost și la cîteva competiții naționale de kumite, dintr-una am ieșit cu o buză spartă, dar tot mă simțeam karate kid. Iubeam atmosfera din sala de antrenamente, din „dojo”, disciplina sportivă de acolo, kimonourile noastre albe, imaculate, apretate de mamele noastre, foșneau într-un anume fel la fiecare mișcare, îl iubeam pe profesorul nostru, pe sensei, care avea un dan și îl vedeam ca pe un zeu al karatelor. Însă atît antrenamentele, cît și sensei erau plătite din banii părinților noștri. Pe profesorul de sport nu-l plătește nimeni, în afară de „sistem”.

În școala noastră generală existau două profesoare de sport. Una mai autoritară, în pragul pensionării și cam grasă, care încerca să pară mai tînără și mai „sportivă”, îmbrăcîndu-se în trening, a doua mai tînără, la fel de grasă, dar mai smucită. Amîndouă aveau un semn distinctiv – un fluier atîrnat de gît pe care îl foloseau cu prisosință. Tot ce se întîmpla la ora de sport se întîmpla la semnalul fluierului. Nimeni nu voia să facă orele de sport cu profa cea bătrînă, era ca și cum ai face sport cu un „matusalem”, cum zicea un băiat din clasa noastră. Din fericire, am nimerit la profa mai tînără care după 1990 a avut chiar și o inițiativă – a înființat un club al școlii de patinatori pe rotile. Însă orele de sport mă îngrozeau din alte motive – în primul rînd, trebuia să ne cărăm echipamentul de sport de acasă în ghiozdanele noastre și așa foarte grele, din cauza zecilor de manuale și caiete de la celelalte materii, noroc că nu aveam și caiete de sport! În al doilea rînd, trebuia să ne schimbăm undeva pentru ora de sport, iar școala noastră nu avea vestiare, de obicei ne schimbam prin clase sau la toalete. Băieții rezolvau rapid această problemă – veneau de acasă îmbrăcați direct în treninguri, pentru ei ora de sport era oricum o prelungire a recreației, profesoara îi punea să joace ceva, orice, în curtea școlii, în general fotbal, ca să treacă cît mai repede ora. În schimb, le teroriza pe fete cu tot soiul de elemente de gimnastică, pentru că adevărul era că nu prea avea ce să facă cu noi. Îmi amintesc perfect sala noastră de sport – improvizată, înghesuită, cu spaliere, mirosind oribil a corpuri încinse, cu un cal cu mînere antic și niște saltele de o sută de ani din care la fiecare bufnitură ieșeau nori de praf, prin praful ăsta se vedea filtrată lumina de afară care intra pe ferestre, ca dintr-o altă lume. Din acea catacombă, acea groapă a lumii, cum să mai iubești ora de sport? În plus, nu înțelegeam rostul exercițiilor de gimnastică pentru că nu ni-l explica nimeni – de ce trebuia să facem rostogoliri înainte și înapoi? De ce trebuia să facem „lumînarea“ și „podul de jos“? De ce trebuia să facem șpagatul și „roata laterală“?

De cîțiva ani de zile, am niște dureri de spate de la viața sedentară, desigur, așa că am căutat pe YouTube niște exerciții pentru coloană. Am găsit un tînăr kinetoterapeut care mi-a livrat exercițiile, nu înainte de a explica vreun sfert de oră, folosind imagini și mulaje, cum funcționează sistemul osos, de ce apar durerile de coloană și ce rost au exercițiile lui. În cîteva zile, exercițiile, banale de altfel, au făcut minuni. Mi-am amintit de amărîtele noastre de ore de educație fizică ce ar trebui să fie, de fapt, esențiale. De ce la orele de sport copiii nu învață care-i treaba cu corpul uman, care e o „mașinărie” fantastică? Orele de sport s-ar putea îmbina perfect cu altele, într-o interdisciplinaritate, cu anatomia, cu fizica, cu psihologia. De ce nu se vizionează în școli filme despre mari sportivi și ulterior copiii nu discută cu profesorul de sport – ce înseamnă să fii primul, ce înseamnă să fii ultimul într-o competiție? E doar o chestiune de voință? De talent? Care e rolul alimentației? Toate aceste norme de viață se pot „preda” în școli, la anostele ore de educație fizică.

În afară de ora de sport propriu-zisă, mai uram „probele” sportive, pentru că profesorii trebuiau să pună și ei niște note în catalog. Nu știu cum mai e acum, însă noi aveam niște probe clare – de viteză, de rezistență, plus săritura în lungime pe asfalt, căci groapă cu nisip nu aveam. Îmi amintesc doar că, la proba de rezistență, tot timpul mi se făcea rău, la un moment dat chiar nu mai puteam să alerg și vomitam în spatele unui copac din curtea școlii.

Nici la liceu n-a fost mai bine, deși aveam o sală de sport mai modernă, dotată cu toate cele. În clasa a IX-a am avut un prof pe la 40 de ani care arăta binișor, „sportiv”. Singura lui pasiune era să împingă ușor de fundul fetelor atunci cînd săreau la cal, trebuia să le atingă pe toate. Așa că fetele îi spuneau în permanență că sînt „pe stop” ca să fie scutite de oră și să stea pe bancă, proful nu avea cum să le verifice. Apoi, timp de trei ani, am avut o profă blondă, mărunțică, o bomboană de femeie, care ne spunea tot timpul: „Lăsați voi ora de sport, mergeți acasă și învățați pentru Bac și pentru facultate, acolo e viitorul vostru!”.

Ora de sport a fost mereu cea mai neglijabilă activitate didactică din programa școlară, de la ea se chiulea în permanență, „Ce aveți ultima oră?”, „Sportul!”, „Puteți să plecați acasă!”. În concluzie, statutul profesorului de sport mi se părea derizoriu, el nici nu putea privi în ochii profesorului de matematică sau de chimie, părea să nici nu conteze ca profesor. Era doar o rotiță aleatorie în angrenajul unei școli. Și sînt convinsă că au existat și aici oameni excepționali, însă nimeni, niciodată nu a vorbit despre ei. Poate că au fost oameni talentați care au făcut performanță în tinerețe, la diferite niveluri – județean, național, cum era atunci, n-au ajuns la Olimpiadă, nu toți ajung. Oameni care au avut niște visuri, cu toții avem visuri la 18-20 de ani, și s-au ratat din diferite motive independente de ei. Așa că au sfîrșit cu un „loc de muncă” sigur, dar insignifiant, în „sistem”. Fără nici un rol decisiv în formarea unui copil.

Uitați-vă la mine și la mulți alții ca mine. Un om sedentar care trăiește ca o țestoasă, care intră în panică atunci cînd transpiră sau îi crește un pic pulsul de la vreun efort fizic, așa că evită efortul fizic, care la 40 și un pic de ani nu se mai simte în stare să urce pînă la cabana Mălăiești unde și-ar dori să ajungă, care își numără cei 6.000-8.000 de pași prin București și după aia se simte satisfăcut „că a făcut mișcare”, care se enervează atunci cînd scările rulante de la metrou sînt defecte și e nevoit să urce pe scările normale. Oare toate acestea nu puteau fi evitate printr-un alt gen de educație pe care s-o fi primit la orele de sport de la școală?

Nu știu cum mai e cu orele de sport astăzi, am înțeles că în timpul pandemiei s-au ținut online.                        

header piese jpg
Sfaturi pentru conducătorii care apreciază piese auto online de calitate și serviciile unor profesioniști
Achiziționarea de piese auto online poate fi o modalitate convenabilă și eficientă de a-ți repara sau întreține mașina.
masa de paste jpg
Cum să aranjezi o masă festivă perfectă: trei sfaturi utile
Nu mai este mult până la sărbătorile de Paște. Chiar dacă poate părea cam devreme să începi pregătirile de sărbătoare, poți începe planificarea de pe acum dacă vrei să-ți impresionezi invitații.
caine in vacanta jpg
Cum să îți pregătești câinele pentru călătorii: 6 sfaturi pentru o vacanță fără probleme
Te pregătești să pleci în prima vacanță alături de câinele tău? Experiența de a pleca într-o călătorie cu cel mai bun prieten al tău poate fi una inedită, care te va încărca cu amintiri plăcute.
image png
Lumea în care trăim
Trăim ceea ce poartă numele de „marea epuizare”.
image png
Flori, lumi și profesoare
Flori le-am dus de cîte ori am avut ocazia, la propriu sau la figurat.
image png
Cît de puțin ne lipsește...
Zic alți psihologi: nu pierde copilul interior, „accesează-l”, joacă-te, have fun! Aiurea!
image png
Zoe, fii feminină!
În prezent, cînd vorbim despre feminism, nu ne mai raportăm la structura rațională a lui Beauvoir, ci la extremismele de tipul Solanas.
p 20 Aleksei Navalnîi WC jpg
O întrebare greu de ocolit
Pentru noi, astăzi, răul şi suferinţa nu sînt doar mari teme teoretice. Nici nu se limitează la experienţa lor privată.
image png
Tîlcuirile tradiției isihaste
O luminoasă excepție de la această triumfală decadență e de găsit în lucrarea Părintelui Agapie Corbu.
1038 21a centrul comunitar din Chiojdu, 2023 jpg
Arhitectura interesului public
Arhitectura interesului public reprezintă o dezvoltare rizomatică orizontală la nivel local.
p 24 M Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Un preot din Spania, împreună cu partenerul său, au fost arestați pentru că ar fi făcut trafic cu Viagra.
image png
Pe ce te bazezi?
Pe măsură ce avansez în vîrstă, tind să cred că ceea ce numim intuiție se bazează pe experiența noastră de viață.
image png
De primăvară
Florile înșiruite mai sus se vindeau pe stradă, din loc în loc, înveselind-o. Schimbînd-o.
image png
Școli private, școli de fițe?
Nu se schimbase nimic, eram din nou o guvernantă „creativă”.
p 20 Valentina Covaci jpeg
Cum vorbim despre Dumnezeu
Merită să explorăm ce spune asta despre societatea noastră și despre discursul public din România.
image png
Călătorii în istoria cultului
A doua carte este o monografie asupra unui obiect liturgic esențial, pe care doar slujitorii îl pot vedea în altar: Antimisul. Origine, istorie, sfințire (Editura Basilica, 2023).
p 21 Geneva WC jpg
Nostalgii helvete
Job-ul (le petit boulot) pe care mi l-am dorit cel mai mult a fost cel de asistent plimbat căței genevezi.
p 24 M  Chivu 2 jpg
Cu ochii-n 3,14
● Un gunoier își dirijează colegul de la volanul autospecialei: „Dă-i, dă-i, dă-i! / Dă-i, că merge, dă-i!”. O versificație relativ salubră. (M. P.)
image png
Acceptăm prinți!
Termenul „sindromul Cenușăreasa” a fost folosit pentru prima dată de dr. Peter K. Lewin într-o scrisoare către Canadian Medical Association Journal, în 1976.
image png
Mama și tarabele
Mama, deși avea gusturi mai nobile și, atunci cînd se juca, îi plăcea să se joace mai luxos, înțelegea și nevoia mea de kitsch-ul nu chiar dulce, ci simpatic.
image png
Tramvaie
Timpul de așteptare e afișat electronic și calculat la secundă.
image png
După 20 de ani: cît ne-a schimbat Facebook viețile?
În 2020, Facebook anunța că nu va verifica reclamele politicienilor pe platformele sale, permițînd astfel și publicarea informațiilor false.
p 20 WC jpg
Proba gustului
Se susţine şi în Vechiul Testament, şi în Noul Testament, spunea Andrei Pleşu într-un curs de angelologie, că „omul e bine să aibă sare, adică să aibă gust bun...
p 21 WC jpg
Natura, industria și designul biofil
Mă refer la vegetația care urcă pe terasele zgîrie-norilor, într-un elan care amintește de literatura SF post-apocaliptică sau de imaginile.

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.