La începutul toamnei lui 1850, ocazia alegerii episcopilor îi prilejuieşte egumenului Eufrosin Poteca, unul dintre candidaţi, următoarea reflecţie: „în zadar m-am străduit eu mai mult decît toţi, de am învăţat mai bine şi carte rumânească şi grecească şi elinească cu gramatica ei, şi latinească şi italienească şi franţuzească, cu gramaticile lor; şi din ştiinţe: gheografia, istoria, loghica, morala, filosofia, fisica, cu toate ramurile ei; ştiinţa legilor cu dreptul roman civil, dreptul firesc şi dreptul politic, şi, preste toate, theologia, şi încă fusesem şi profesor atîţea ani, tîlmăcisem şi tipărisem atîtea cărţi foarte folositoare“. Gîndurile egumenului reflectă o realitate mai tot timpul prezentă în societatea românească: procopseala învăţăturii n-are prea mare trecere şi nici măcar nu constituie o valoare în sine. Un alt contemporan, Gheorghe Sion, nota şi el, în jur de 1844, acest „dezinteres“ al societăţii pentru educaţie: „Pe atunci în adevăr nu se cerea ştiinţă multă, capacitate sau învăţătură, pentru ca să ajungă cineva la posturi mari. Trebuia să aibă sau protecţia lui vodă, sau numele sonor al unei familii aristocratice, pentru ca să capete posturi sau ranguri“. Cu alte cuvinte, la ce bun procopseala învăţăturii, dacă ea nu prea foloseşte la mai nimic. Mulţi dintre cei „procopsiţi“ sînt mai degrabă elemente de decor prin casele marilor boieri unde le amuză pe cucoane cu versurile lor, că loc pentru ei prin posturi şi ranguri nu prea se află.

Poziţia oficială e bineînţeles cu totul alta: „buna creştere este cea dintîiu trebuinţă a unui neam, ea este temeiul şi chezăşia pentru paza tutulor aşezămintelor obşteşti“ – scrie Regulamentul Organic al Valahiei pe la 1831. Admite că această bună creştere trebuie asigurată de şcoli publice şi sub directa priveghere a „ocîrmuirii“, întrucît părintelui îi este cu neputinţă să cunoască toate „meşteşugurile“. Or, „creşterea copiilor este un meşteşug“ – şi încă ce meşteşug! – „foarte mare“, „întemeiat pe reguli şi deprinderi“. Chiar dacă îi face loc educaţiei printre cele care contribuie la formarea unui individ, ocîrmuirea nu prea are, mai niciodată, suportul material necesar unui astfel de proiect înălţător. „Bugeaua“ cîrpeşte alte şi alte nevoi, mult mai stringente, mai ales că de procopseala învăţăturii decidenţii în ale ocîrmuirii se pot dispensa.


Revenind la Eufrosin Poteca şi la experienţa sa în calitate de candidat pentru o slujbă episcopală, se vede că nu este prea surprins de eşec: „pentru mine n-au ieşit nici măcar o bilă“. Procopseala intelectuală nu-i fu de mare folos: „s-au ales alţii… carii nu s-au străduit a învăţa nici carte rumânească bine, necum altceva“. Altele fură criteriile după care se orienta societatea acelor vremuri: darea de bani şi clientelismul. „Nici eu nu făgăduisem la nimeni nimic, nici măcar nu mă rugasem de cineva să mă aleagă“ – scrie cu resemnare, acceptînd jocul „sorţii“ care noroceşte pe unii şi uită de alţii.

Nici Gheorghe Sion nu se procopseşte doar cu învăţătura, deşi se străduieşte să înveţe de unul singur, mai ales franţuzeşte, limba saloanelor, acolo unde se ţeseau relaţiile şi se împărţeau slujbele. Doar versurile pentru cocoane atrag atenţia asupra sa şi îl ajută să mai facă un pas în carieră. Aşa că atunci cînd unul dintre aceşti mici boieri procopsiţi în ale învăţăturii reuşeşte să pătrundă în slujbe şi ranguri, minunea e mare. Iată admiraţia aceluiaşi Sion pentru Costache Negruzzi, ridicat graţie cunoştinţelor sale în ale literaturii, istoriei sau dreptului: „unul din cei întîi care făcuse minunea de a se introduce în societatea boierilor de clasa întîi, de a căpăta funcţiunea de membru de Divan şi rangul de postelnic, funcţiune şi rang ce erau ca apanagiu pentru familiile aristocratice“. Iată-l pizmuindu-l pe Gheorghe Asachi, folosindu-se şi el din plin de cunoştinţele sale pentru a intra în graţiile elitei decidente: „dar precum în ţara orbilor cel cu ochi ajunge împărat, aşa şi Asachi, profitînd de starea de înapoiere în care se afla societatea Moldovei şi a românimii pe atunci, a ştiut să speculeze cunoştinţele sale enciclopedice, oricît de superficiale erau“. Nici astăzi procopseala învăţăturii nu-i prea de folos că doar se poate şi altfel; cocoanele nu prea mai sînt sensibile la „simfonia“ versurilor, ci la susurul banilor, saloanele literare s-au transformat în cîrciumi, iar de galantomia boierească s-a cam ales praful. Şi-atunci fiecare îşi pune destinul în „slujba norocului“, speculînd superficialitatea noastră a tuturor.

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea
Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830