Divorţul a preocupat întotdeauna cuplul, mai ales că accesul la această soluţie n-a fost îngrădit, teoretic, de legi şi canoane, aşa cum se întîmplă la alte confesiuni. În secolele XVIII şi XIX, divorţul apare ca o salvare individuală din faţa unor neînţelegeri stridente şi permanente, care pun în pericol viaţa şi mai ales capacitatea cuplului de a evolua şi de a se transforma. Nu se poate vorbi de un final (eşec) al iubirii, atunci cînd cuplul se aşază pe alte principii decît cele de astăzi. Dar chiar şi aşa, despărţirea este amară şi greu de digerat, mai ales cînd la mijloc sînt copiii şi... ceva de împărţit. 

Mergînd spre contemporaneitate, spre epoci în care nunta poate fi o alegere, cînd iubirea face parte cît de cît din viaţa în doi, divorţul rămîne o opţiune la care se recurge cu greu. Chiar şi cînd iubirea se transformă în ură, cuplul se zbate să reziste. În numărul din 28 februarie 1904 al deja cunoscutei reviste Moda Nouă, cititoarele ar trebui să răspundă la întrebarea: „E bine sau rău să existe divorţul?“ Bineînţeles că ancheta de la Moda Nouă nu are relevanţă pentru întreaga populaţie, ci doar pentru o minoritate feminină, cu oarecare educaţie, regăsită cu precădere în mediul urban. Iar această minoritate acceptă divorţul ca un rău necesar, nu ca pe o posibilitate de alegere. Unele dintre cititoare îndeamnă la „rezistenţă“ şi mare îngăduinţă, chiar şi atunci cînd lucrurile degenerează mai ceva ca pe la 1800 (aşa cum vă este cunoscut de prin poveştile mele). Iată ce spune o fidelă cititoare a acestei reviste: „De multe ori în viaţa conjugală, suporţi multe, cu abnegaţie şi răbdare, te închini crudei soarte spre a-ţi urzi fericirea din suferinţă, numai şi numai spre a înlătura divorţul.“ Acesta este crezul doamna Elena Petrovici din Fălticeni – măritată cu un domn locotenent –, care se bucură, drept urmare, de privilegiul de a semna: Elena locotenent Petrovici. Adepta răbdării şi a jertfei feminine pentru păstrarea cuplului este şi domnişoara Florica din Bucureşti, care admite divorţul „numai în cazuri extreme“, cum ar fi „beţia“ şi „patima jocului de cărţi“. 
 
Domişoara Carolina din Tecuci trăieşte însă divorţul ca pe un eşec – un eşec al iubirii, un eşec al afecţiunii fără de care viaţa nu mai poate să existe: „Toate planurile, toate iluziile făurite de cînd eram copii n-au ajuns decît o ruină pe care mulţi se vor urca cu nepăsare. Şi cîte urme grave nu are acest cuvînt, «divorţ». Imaginaţia mă îngrozeşte... E mai de preferat moartea decît divorţul.“ În schimb, Pieriete Enciulescu, din Bucureşti, nu este atît de patetică, ci practică şi senină, scrutînd în viitor şi mai ales în sufletele oamenilor: „După căsătorie, se iscă neînţelegeri, caracterele nu se potrivesc, se dezgustă unul de altul, ce e de făcut? Vecinic să trăiască în acest iad? Vecinic să sufere infernul? NU.“ La fel de practic se dovedeşte şi singurul bărbat respondent al acestui chestionar, domnul Stegheor din Mizil: „Cine, oare, ar putea spune că nu-i pentru divorţ, cînd soarta i-ar dărui nu numai o iubire efemeră, dar şi o viaţă insuportabilă? Precum ori şi ce măsea stricată se dă afară, neputînd-o suferi, tot astfel se simte necesitatea de divorţ într-o căsnicie dezbinată.“ Aruncînd măseaua stricată – pentru a-l cita pe sus-numitul domn din Mizil – alungi durerea unei căsnicii nereuşite, accepţi eşecul şi speri să iubeşti iarăşi. Dar ce se întîmplă cu „balastul“, cu ceea ce, pînă la urmă, face atît de dificilă alegerea sau decizia în declararea eşecului: copiii? C.D. din Giurgiu se tînguie, descriind cu amărăciune soarta mamelor despărţite de copiii lor, doar pentru că au ales să-şi trăiască viaţa altfel: „Legea divorţului e astfel alcătuită că, de multe ori, chiar pe nedrept, îi ia mumei copilul... Poate ea trăi liniştită, cînd ştie că copilul, sau copiii ei sînt lipsiţi de îngrijirile şi mîngîierile ei de mamă?“ Or, acest lucru – crede C.D. – face ca accesul la divorţ să nu fie un profit şi pentru femei, care „privesc cu ură acea lege care le asigură dreptul de a schimba bărbaţii aproape după plac, dar care nu le poate păstra neştirbit dreptul lor de mamă“. 
 
O statistică din 2011 îmi arată că numărul divorţurilor a explodat. Cuplurile de astăzi trăiesc separarea ca pe un alt început. Divorţul poate fi eşecul unei iubiri, dar, odată eliberaţi, partenerii se avîntă către alte iubiri. Şi nici nu prea mai face nimeni, astăzi, distincţie între iubire şi iubiri. 
Cît despre ceilalţi, despre copiii acestor iubiri... Filmul lui Radu Jude, Toată lumea din familia noastră, încearcă să afle, cu pasiune şi măiestrie, resorturile acestor iubiri „frugale“ ale modernităţii noastre, capabile să se metamorfozeze atît de uşor în uri devoratoare... 
 
Constanţa VINTILĂ-GHIŢULESCU este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2012 i-a apărut la Humanitas cartea În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea.