„ – Cîţi ani ai? mai întreabă preşedintele.
Se gîndeşte, descurajat. Nici asta nu ştie. Dar îşi aduce aminte ce a răspuns odată argatul Petre la aceeaşi întrebare cînd a fost angajat.
– Sînt bătrîn, răspunse Baruţu.“
(Tudor Arghezi – Cheile)

Florina e o fată norocoasă. Prima dată a aflat asta la nouă ani, cînd a ajuns într-o organizaţie pentru copii orfani. Cu doi ani în urmă, tatăl pierduse casa la poker, iar mama le-a dat la leagăn, pe ea şi pe cele două surori. „Aţi avut noroc, mamă, cîţi copii din orfelinatul ăsta n-ar fi visat să aibă ce-o să aveţi voi acolo!“ În organizaţie nu i-a lipsit nimic: avea mamă socială, psiholog, logoped, pedagog, manager de caz, haine, sponsorizări, fraţi sociali. Din prima zi le-a declarat război tuturor. Refuza, mimînd indiferenţa, fiecare semn de bunăvoinţă, orice promisiune de viaţă mai bună, toate şedinţele de terapie. Mama venea rar să le viziteze. Odată, i-a cerut Florinei să-i dea din fardurile ei. „Îţi dau, dar mă iei acasă, la tine?“ Cinci ani, cît a stat în organizaţie, şi-a rugat mama să o ia cu ea.

A doua oară a aflat că este norocoasă cînd a ajuns la spital, după ce a fost înjunghiată de iubitul ei. La 14 ani Florina s-a îndrăgostit de Marian, un bărbat de 26 de ani. S-a mutat la el, fiindcă i-a spus că o iubeşte. A părăsit organizaţia. Managerul de caz i-a propus mamei naturale să stea împreună cu fata ei într-o garsonieră închiriată pe banii organizaţiei. Mama n-a vrut. Direcţia pentru Protecţia Copilului a decis că Florina este destul de mare să hotărască: renunţă la iubit sau pleacă din familia socială. La 14 ani, cu refuzul mamei în gînd, a semnat hîrtia prin care renunţa de bunăvoie la protecţia organizaţiei şi a statului. Marian a trimis-o să se prostitueze. Fiindcă n-a vrut, a tăiat-o. „Ai avut noroc, cîţiva centimetri mai sus şi nu mai trăiai!“, i-a spus medicul. Nu l-a reclamat pe proxenet. În schimb, le-a interzis surorilor să o mai viziteze.

A treia oară a fost cînd mama socială i-a găsit loc la un adăpost pentru femei abuzate. Poliţia a găsit-o pe stradă, bătută măr, încercînd să facă sex pe bani. A adus-o într-o noapte în organizaţie. Cu tot trupul plin de vînătăi, încercînd să-şi ascundă rănile de surorile mai mici, Florina asculta explicaţiile directorului: n-o poate primi înapoi, odată ce a renunţat la dreptul său de a sta acolo. S-ar crea un precedent. I-ar pune în pericol şi pe ceilalţi copii. „Ai noroc – i-a spus directorul – că am găsit loc pentru tine în adăpostul ăsta pentru femei. Dar nu te pot primi pînă luni. Două zile va trebui să stai într-un centru pentru copiii străzii.“ Stătea pe o jumătate de scaun, mică, tăcută şi bătrînă, aşteptînd sentinţa. Părea să nu-i pese. A întrebat doar, o dată, dacă n-ar putea vorbi directorul cu mama ei să doarmă la ea. A plecat, apoi, în miez de noapte, cu o sacoşă de haine, la centru. A doua zi, Florina a aflat că nu putea rămîne acolo fără acordul Direcţiei pentru Protecţia Copilului. Urma să vină o comisie pentru a o examina. „N-am chef de întrebările lor, le ştiu pe de rost“, i-a spus psihologului. „Crezi că dacă-i promit mamei că sînt cuminte, o să mă lase să stau cu ea? Crezi că mă iartă?“ A fugit din centru.

Florina are acum 18 ani. I-a împlinit în ianuarie. De doi ani vinde la o tarabă a cărei patroană i-a închiriat o cămăruţă. Tot de doi ani, surorile fac aranjamente ca sora lor să-şi întîlnească mama. Îi spun cînd urmează să vină să le viziteze în organizaţie, cînd se duce la cimitir, unde lucrează. Florina se duce peste tot şi aşteaptă. Aşteaptă, cine ştie, poate are noroc şi-o întîlneşte.

Maria Iordănescu este psiholog.