Dreptul la timp

Întreaga pleiadă a drepturilor cucerite nu e, oare, vană şi sterilă în absenţa celui mai specific și fundamental drept uman, care e dreptul la timp? Originea lui e veche, iar istoria lui e istoria omului, „căderea în timp“ fiind socotită din punct de vedere ştiinţific, în răspăr cu cel metafizic, certificatul de naştere al umanităţii, marcînd saltul evolutiv de la animalitate la umanitate.

Se pare, într-adevăr, că prima primată care a „căzut“ din copac a devenit, datorită acestui (aparent) eşec, strămoşul nostru homo. E foarte plauzibil ca acea primată să fii suferit atunci o „cădere“ pe gînduri, o adîncire temporală sau, cum ar spune Ortega y Gasset, o „torsiune atenţională“, corespunzătoare unei infime poposiri pe un gînd, care scoţînd-o din programul biologic al speciei a făcut posibilă, fie şi pentru o clipă, acea „cădere în timp“, ca salt existenţial spre om, spre umanitate.

„Căderea în timp“ marchează astfel eşecul unei adaptări în direcţia exteriorităţii, specifică animalităţii, inaugurînd un salt, o adaptare superioară în direcţia interiorităţii, specifică umanităţii, adaptare constînd în deplasarea energiei din exterior în interior, adică în schimbarea direcţiei dinspre exterioritate/animalitate spre interioritate/umanitate.

Naşterea umanităţii coincide, aşadar, cu momentul inaugural al „căderii“ pe gînduri, ca naştere a gîndirii, interiorităţii, temporalităţii şi, deci, identităţii, gîndirea-interioritatea-temporalitatea-identitatea descriind fenomenul cel mai profund şi specific uman, apărut în germene acum 2600 de ani.

Datorită acestui uluitor fenomen al „căderii“ în timp, omul devine în mod natural moştenitorul ancestral al dreptului la timp, acesta dîndu-i posibilitatea de a-şi crea un spaţiu interior în care să se poată retrage, evada, gîndi, visa şi proteja de invazia şi coruperea spaţiului exterior, spaţiul interior devenind, prin urmare, singurul colac de salvare al omului împotriva fluctuaţiilor perturbatoare ale lumii exterioare, făcînd din om fiinţa cea mai stabilă şi mai puţin entropică dintre toate.

În pofida acestei „căderi“ în timp, adică în centrul arhimedic al fiinţei sale, omul nu e scutit, se pare, de pericolul altor „căderi“ sau, în termeni morali, „de-căderi“, cum ar fi, de pildă, pericolul „căderii“ din timp, atît de specific zilelor noastre, prin care omul îşi vede dislocuit chiar acest centru arhimedic, chiar acest centru al interiorității și, implicit, al identității, fiind amenințat să devină doar o circumferință fără cap sau centru, datorită imixtiunii și bombardamentului fără precedent ale exteriorului asupra interiorului.

Asistăm azi, cu stupefacţie crescîndă, la dislocuirea spaţiului interior, aservit, strivit şi secătuit prin privarea sau deposedarea masivă de timp. Dacă ar fi să punem problema în termenii războiului, care precum lupul îşi schimbă doar părul, dar năravul ba, am putea spune că principalul război al zilelor noastre are loc sub forma bombardamentului informaţional al exteriorului asupra interiorului minții noastre, imprimîndu-i acesteia o stare de permanentă alertă, agitaţie, activism şi fugă, care o fac, treptat, obtuză, stereotipă, mecanică şi ușor de controlat sau manipulat. Evident, tot acest bombardament informaţional are loc sub acoperămîntul dreptului la informare şi, mai nou, al dreptului la formare/dezvoltare/perfecţionare continuă, acestea devenind, în secolul nostru ateu şi acultural, noul slogan, noua ideologie şi noua „formulă“ de anexare și dinamitare/pulverizare a timpului.

Astfel, graţie activismului neobosit al psihologiei oficiale, al psihologiei propagandistice, noua portavoce a puterii şi politicii consumeriste, epoca noastră se află în posesia celui mai visat şi rîvnit elixir: acela al „tinereţii fără bătrîneţe şi al vieţii fără de moarte“, adaptat sub formula inovatoare a formării, dezvoltării şi perfecţionării (im) personale continue… menite să-i fure omului tot timpul și liniștea, abolindu-i răgazul, tihna, somnul, noaptea şi chiar moartea, în vederea dobîndirii unui nou record uman – acela de perpetuum mobile.

Nevrînd să lase omul singur nici o clipă, ca nu cumva acesta să se plictisească sau să fie fecundat de ceva idei, să ia cunoştinţă de sine, de lume sau de lucruri mai măreţe, ajungînd chiar să sfideze gravitaţia în încercarea de-a fi liber, noua psihologie propagandistică, animată nu de dorinţa de bine, ci de dorinţa diabolică de „mai-bine“, „mai-eficient“, „mai productiv“, „mai-performant“, „mai-sus“, „mai-repede“, „mai…“, „mai…“, „mai…“, ne-a pus la dispoziţie o armată întreagă de psiholoizi (falşi psihologi) care ne invadează spaţiul/timpul interior, excedîndu-ne constant cu sfaturile, „studiile“, consilierile, training-urile şi coaching-urile cu iz sportiv, individual sau de echipă, prescriindu ne „reţete“ despre cum să fim fericiţi de unii singuri sau în relaţiile de cuplu, cum să ne creştem copiii, cum să ne exprimăm emoţiile şi sentimentele, cum să predăm şi ce metode miraculoase să folosim cu elevii, cum să ne gestionăm nu doar timpul ocupat, ci şi timpul liber (ideal, prin teambuilding-uri, training-uri şi coaching-uri), cum să fim entuziaşti, să dobîndim încredere, să gîndim (neapărat) pozitiv, să comunicăm eficient, să ne creştem coeficientul de inteligenţă logică şi emoţională sau coeficientul de creativitate şi personalitate, dezvoltînd geniul sau liderul latent din noi, dar, mai presus de toate sau înglobîndu le pe toate, într-o culme a imposturii, cum să fim noi înşine, adică cum să ne schimbăm și să ne vindem sufletul devenind alţii, străduindu-ne să-ncăpem în aceste strîmte tipare, stereotipii sau şabloane care, uniformizîndu-ne şi extirpîndu-ne organul simţirii, al autenticităţii, originalităţii şi unicităţii, se dovedesc a nu fi, prin urmare, decît nişte „proteze“ prin excelenţă anticulturale.

La fel de anticultural ca acest drept consumerist la formare/dezvoltare/perfecţionare continuă, prescris de psiholoizi, este dreptul, tot de factură consumeristă, la informare, respectiv bombardare informaţională, prescris de breasla mediilor de comunicare, ambele tinerele „drepturi“ dovedind o crasă lipsă de respect faţă de bătrînul şi originarul drept la timp.

Mă-ntreb dacă aşa-zişi specialişti în aceste chestiuni s-au gîndit vreodată, mai în glumă, mai în serios, la consecinţele nefaste ale acestei totale lipse de cenzură, de morală, de măsură şi de timp asupra creierului şi minţii umane, supuse unui război/bombardament informaţional continuu. E o contradicţie în termeni. Desigur că nu s-au gîndit, fie din ignoranţă, fie, mai ales, pentru că sînt aserviţi puterii, banului şi interselor aferente lor.

De aceea, poate doar psihologii care-şi merită acest nume, adică doar psihologii responsabili, cărora le pasă cu adevărat de soarta şi calitatea vieţii umane, s-ar putea gîndi serios să facă un studiu despre cum arată creierul uman şi cum s-ar putea modifica în viitor datorită necontenitului stres şi abuz informaţional, vizual şi auditiv la care e expus, făcînd ca toate „ferestrele“ lui să fie deschise simultan, ceea ce produce un curent şi un vacarm îngrozitor, sinonim cu infernul, în care creierul nostru se află în imposibilitatea de a-şi mai decodifica sau oglindi corect propria minte, adică propria voce, propria conştiinţă şi propria înţelegere, rezultînd o paralizie, un blocaj în care mintea nu mai poate gîndi, procesa şi transforma datele realităţii, ci doar depozita, refula şi crea reziduuri, deşeuri care se depun în straturile creierului, dînd o acută lipsă de sens.

Această acută lipsă de sens nu e altceva decît o acută lipsă de timp sau de interval între sinapsele noastre neuronale, ştiut fiind că fenomenul înţelegerii sau conştientizării survine tocmai în intervalul infinitezimal dintre două sinapse, echivalent probabil cu acea „torsiune atenţională“, specifică unei infime poposiri pe un gînd, de care vorbea Ortega y Gasset, care a făcut posibilă „căderea în timp“, adică naşterea umanităţii.

În viitorul apropiat, aşadar, creierul nostru s-ar putea dezumaniza din cauza privării excesive de timp, împuţinarea şi, la limită, dispariţia intervalelor (timpului) dintre sinapse făcînd ca informaţiile să se plimbe necontenit dintr-o parte în alta, netezindu-ne circumvoluţiunile, astupîndu-le şi făcîndu-le alunecoase ca suprafaţa unei oglinzi, pe care vom putea apoi glisa şi patina la nesfîrşit, nemaiexistînd „şanţurile“ sau „tranşeele“ creierului în care să ne odihnim. Acest lucru va furniza iluzia mişcării continue, cu efecte halucinante, stroboscopice pentru minte, în sensul că, nemaiexistînd discontinuitate, nu va mai exista nici „stop“, oprire, reflectare, interval sau gîndire, ajungînd să „cădem“ şi să ne rostogolim din timp, deambulînd în afara noastră, pe orbite iluzorii, fără contact sau „fir“ cu realitatea.

De aceea, restabilirea dreptului la timp devine imperios necesară, căci dreptul la timp înseamnă întîi de toate dreptul la procesarea şi sublimarea datelor realităţii, adică dreptul de a avea timp să gîndim, să visăm, să imaginăm, să iubim şi să zămislim, întocmai ca pe un copil, lumea. Dacă în fiecare om, așa cum spunea Eminescu, „o lume își face încercarea“, atunci posibilitatea acelei lumi de a se naște, de a exista, adică de a nu fi prematur ucisă presupune dreptul la timp, singurul care conferă existenţei noastre valoare, semnificaţie şi grijă. În ultimă instanţă, dreptul la timp înseamnă dreptul de a avea grijă: grijă faţă de noi înşine, faţă de lume și față de umanitate. De la acest drept fundamental, care e dreptul la timp, ar trebui să derive în definitiv toate celelalte „drepturi“. 

Ramona Ardelean este profesoară de filozofie și doctorand la Facultatea de Filozofie, Universitatea din București, A publicat cartea Scandalul nedreptății. Eseuri de metafizică morală (ed. Fundației Academice Axis, Iași, 2016).

Foto: flickr