Cele mai multe dintre proiectele didactice găsite pe site-urile de specialitate sînt, trebuie să spun, relativ corecte. În afara unor greșeli gramaticale, unele dintre ele de neiertat și de neuitat (de exemplu, „voi prezenta elevilor surpriza care le-am pregătit-o și anume un rebus, al cărui soluție va fi tit­lul textului“), toate respectă, școlărește, fără „abateri“ creatoare, normele impuse de manualele de metodică: curg, ca scoase din imprimantă, „obiectivele“, secvențele, exercițiile, dar mai ales „dialogurile“ pedagogice, identice pînă la saturație. M am oprit, de data aceasta, la proiectele cîtorva lecții de literatura română. Și pot să spun, cu mîna pe inimă, că, dacă scopul de a-i aduce pe copii cît mai aproape de citit și de carte rămîne doar în sarcina școlii, atunci putem să îi punem cruce. Am să dau cîteva exemple.

Clasa a IX-a, subiectul lecției: volumul Metropole de Liviu Rebreanu. Cum decurge lecția: după cîteva referințe, benefice, la alte cărți cu același subiect (memorii de călătorie) și la opera scriitorului studiat, începe discutarea volumului propriu-zis, după următoarea schemă de „dialog“ propusă de profesor: 1) sînt întrebați elevii ce cred ei că este un memorial de călătorie (ținînd cont de vîrsta celor întrebați, 13-14 ani, bănuiesc că nu există prea multe variante de răspuns); 2) se dictează definiția memorialului de călătorie; 3) se citește un fragment din cartea lui Rebreanu; 4) sînt întrebați elevii cărui gen literar îi aparține fragmentul (surpriză de proporții: aparține – cine-ar fi crezut? – genului memorialistic); 5) se consemnează la tablă și în caiete caracteristicile genului literar cu pricina. Și apoi, tema pentru acasă. Există un soi de P.S. al lecției, în care se spune că, dacă mai rămîne timp, elevii pot vorbi despre experiențele proprii din călătorii sau despre itinerarii imaginare. Dacă sună clopoțelul, ghinion, rămîne pe altă dată, iar elevii se vor alege, din toată lecția, cu următoarele informații: 1) Rebreanu a dat definiția memorialului de călătorie; 2) este neesențial ce a spus Rebreanu despre orașele vizitate, important este dacă, în timp ce scria, a respectat canoanele genului memorialistic; 3) doar scriitorii călătoresc, elevii mai puțin.

Poezia „Gîndăcelul“ de Elena Farago, clasa I. Este citită și răscitită, în diverse moduri, de învățătoare, de elevi, pe roluri, pe fragmente etc. Foarte bine, sîntem la clasa I și exersăm cititul. Urmează analiza poeziei. Aici nu mai e bine. Iată întrebările la care trebuie să răspundă elevii: „Ce părere aveți despre purtarea băiatului?“ (una proastă, desigur); „Ce faceți voi cînd găsiți un gîndac?“ (nu l omorîm, chiar dacă este unul de bucătărie); „Ce veți face de astăzi înainte cu gîndăceii?“ (nu cumva le organizăm adăposturi și spații de recreere?). Studierea acestei poezii poate avea, ca scop educativ, stimularea sensibilității pentru lumea viului și a suferinței. Dacă însă discuția se concentrează pe drepturile inalienabile ale gîndăceilor, atunci ea devine rizibilă.

Basmul „Tinerețe fără bătrînețe…“, clasa a IX-a. Cum decurge lecția: 1) se face rezumatul textului; 2) se dă un citat din G. Călinescu referitor la caracteristicile basmului; 3) li se cere elevilor să facă diferența dintre basmul cult și cel popular și să indice tema, locul, timpul petrecerii acțiunii, precum și „clișeele compoziționale“; 4) profesorul prezintă un citat din Constantin Noica, nu ni se spune care, și ora ia sfîrșit. Atît. Dacă nu ar fi fost referințele la cei doi scriitori, ai fi putut să juri că lecția este predată pe vremea cînd Ispirescu părea unicul culegător de povești fantastice. În toată ora nu există nici un recurs la experiențele proprii ale elevilor, nici un pas spre lumea în care trăiesc azi: e plină piața de filme și de cărți cu basme moderne și cu eroi universali. Nu ar fi fost mai la îndemînă apropierea de Făt-Frumos, dacă el ar fi fost inclus în galeria personajelor mult mai familiare elevilor de acum?

Snoava „Boierul și Păcală“, clasa a V-a. Cum decurge lecția: se citește textul, este dată definiția snoavei, apoi cea a planului simplu de idei și cea a momentelor subiectului, adică elemente de pură teorie literară. Mai apoi se fac exerciții de vocabular, cu sinonime, antonime etc. Momentul de creativitate maximă este la sfîrșitul orei, cînd li se cere elevilor să formuleze un alt deznodămînt al snoavei (de ce?). Nu spun că nu este utilă formarea tuturor acestor deprinderi de lucru cu textul citit. Dar prima în­tîlnire a unui copil cu un text ar trebui să fie una în care să descopere plăcerea, bucuria cititului, și nu plictiseala unor algoritmi de lectură. Nu ar ajunge mai prompt la înțelesul și la farmecul snoavei dacă, după această primă lectură, i s-ar da detalii semnificative despre perioada în care se petrece acțiunea, despre profilul general al personajelor, despre felul în care s-a „născut“ Păcală, despre personaje asemănătoare din literatura universală, despre umorul întîmplării sau despre alte farse, recoltate din lectura sau experiența fiecăruia?

Exemplele pot continua pe multe pagini. Sigur, de vină nu sînt (numai) profesorii: există destule constrîngeri în abordarea creativă a unui text, constrîngeri date de manuale, programe, „directive“ ale ministerului. Dar mă gîndesc că schimbarea, marea schimbare din învățămîntul românesc, ar putea fi începută și cu mici acte de „erezie“ petrecute la cîte-o oră de literatura română. 

Maria Iordănescu este psiholog.