„Aa, ai terminat filologia? Cu româna principal?“, mă întrebă semiamuzat un amic. La răspunsul meu afirmativ a izbucnit în hohote de rîs. Am rămas uşor descumpănită, neînţelegînd exact unde găsea atîta caraghioslîc în situaţia mea de licenţiată la Litere. „Nu pari“, mai zise, rîzînd în continuare. M-am întrebat atunci cum ar fi trebuit să fiu ca „să par“. Şi am rememorat anii de facultate; generaţiile de pe la începutul anilor ’90 cu româna principal. Şi am rîs. 

Din amintirea mea s-a ridicat repede şi a luat formă prima categorie: să o numim „căprioarele studioase“. Erau delicatele anului. Le vedeai pe holuri cu mersul unduios (mersul ăsta se face punînd paşii unul fix înaintea celuilalt, cam ca pe cat-walk, aşa) strîngînd la piept mapa doldora de cursuri. Citeau poezie mai ales (unele chiar scriau), erau rupte după Bacovia, simboliştii le dădeau dulci fiori şi-şi încercau stilul în rondeluri parnasiene à la Macedonski. (Recunosc, am scris şi eu unul despre un tub de spray.) Delicatele anului se îmbrăcau mai degrabă în bluziţe diafane şi fuste lungi. Altminteri bune colege, împrumutau fără probleme cursurile şi altor nefericite în preajma examenelor. De multe ori însă, mă exasperau. La acea vreme, făceam seminariile la literatura română modernă cu celebrul, cu auctorele Mircea Cărtărescu. Sălile de seminar găzduiau cam la vreo 20 de studenţi, nu mai mult. Ei bine, noi ăştia care chiar aveam seminar cu Cărtărescu nu apucam aproape niciodată locuri din cauza „căprioarelor“ care se adunau din toţi anii să-l asculte pe profesor. (Cursurile erau, ce-i drept, foarte bune.) Şi trebuia atunci să dăm piept cu o ceată necunoscută de sabine gracile care fluturau extaziate din gene la mustaţa poetului. O bătălie surdă pentru scaune, cu mijloace mai puţin poetice, dădea să înceapă. 

O altă categorie care mă cam speria era cea a „studioaselor agresive“. De ele nu prea aveai loc niciunde. Aveau răspunsuri la toate întrebările, aveau opinii personale extrem de bine conturate, pe care le susţineau pînă în pînzele albe. Citeau toată bibliografia obligatorie şi ceva în plus. Dormeau cu Derrida sub pernă. Franţuzul ajunsese un soi de zeu de necontestat printre „studioase“. Era discutat prin pauze, analizat, disecat, memorat. Ajunsesem să aud ecouri lungi pe holurile facultăţii: „Derridaa, Derridaa!“. Ajunsesem cu mintea gata deconstruită. Tot „studioasele“ erau prietene şi cu Noam Chomsky. Da, gramatica generativă. Da, celebrii „copăcei“ care esenţializau fraza, propoziţia, comunicarea. Bietul Saussure era sooo yesterday! De regulă, „căprioarele“ şi „studioasele“ se măritau încă din facultate cu colegi de an. Purtau prin anul întîi eternele pulovăraşe împletite. Scăpau apoi de ele pentru un sacou mai auster. 

„Modistele“ erau de pe altă lume. Abia dacă-şi cunoşteau profesorii, iar la seminarii nu le vedeam neam. Prezenţa prin facultate era bine motivată de vreo haină nouă, o blană chiar, care trebuia scoasă în lume. În rest, ştiau toate bîrfele picante şi frecventau cu religiozitate fiecare petrecere cu oarecare ştaif. La examene apăreau bine rujate şi speriate foc. Roiau mai degrabă în jurul „căprioarelor“, fete bune şi săritoare – cum vă spuneam. „Studioasele“ le dădeau cu flit, fără explicaţii. 

„Puşlamalele“ erau de găsit prin barul de la Arhitectură. Bridge, poker, bere cu băieţii de la Matematică. Veneau la cursuri atîta cît era nevoie. Citeau şi se descurcau rezonabil la examene. Vara stăteau cu săptămînile în Vamă sau la 2 Mai. Se împrieteneau cu hippioţi dubioşi şi mai bătrîiori care le încurcau mintea fragedă cu prostii zen. Ascultau la grămadă Floyd, Rush, Mircea Florian şi Stravinski. 

M-am întrebat, după ce mi-am amintit de toate fetele astea, cam pe unde mi-aş fi găsit şi eu locul. Căprioară n-am fost, modistă nici atît. Să fi fost o combinaţie de puşlama cu studioasă? Nu mai ştiu. Cu toate am devenit, între timp, profesoare la liceu, traducătoare, jurnaliste sau casnice bovarice.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.