Flori de la femeia fără chip
Zgribuliţi, mîncaţi de leţcaie stau ţiganii în termopane. Scot nasul şi te-ntreabă: te servesc, boierule? Eu fug cînd mă-ntreabă aşa. Poate boierul acesta florar mi-o da floarea mai cu moţ, cu banu’ mai mic. Dar eu fug. Şi mă las cucerit de limba mieroasă a unei femei, cum altfel?, limbă curajoasă şi uşă deschisă, indiferent cum o fi afară. Şi am început să negociez, că toată poanta în lumea ţiganilor florari e să negociezi, şi-n Piaţa de Flori mă simt în largul meu. Trandafirul mic cu mulţi trandafiraşi pe creangă l-am scos la 5 lei, de la 7. Şi aşa m-am bucurat că din cinci, am luat 9 crenguţe. Bătea alba peste buchetul meu. Şi cerul era negru de furie şi eu mergeam cu braţul plin de trandafiraşi. Nu m-am omorît niciodată după ei. E o lume drăgălaşă promisă prin ei. Mi s-au părut mereu jumătăţi de măsură.
Dar cred că m-au sedus fiindcă ţiganca de la care îi negociasem era fără chip. Da, da, cumpărătura mea, da, tu, cea mai colorată din ziua aceea, îmi dădeai reverii fiindcă uite-mă cu minţile varză. Că nu-mi aduceam aminte de chipul ei era ceva, dar că era o ţigancă fără chip asta m-a dat gata. Ce reţinusem eu din tîrgoveaţa asta? De ce era în mintea mea ea fără un semn de recunoaştere, ea fără miros, ea fără atingere, cînd îţi dă floarea, dugheana fără gust? Aveam să aflu la sfîrşitul zilei. O zi în care lumea a fost drăguţă cu mine, o zi în care am citit cu greu că nu mi-a dat ceea ce am vrut. O zi care m-a otrăvit. Cu blîndeţe. M-a păcălit ca o fiară. O zi fără chip anume, fiindcă din zăpada pusă pe umeri, nici de un om de zăpadă nu puteai aduna.
