Deja, cînd vine chiar o primă firavă adiere de iarnă adevărată, amintirile și rutina „de sezon” sînt de cel puțin două feluri, din cel puțin două straturi. Unul e cel îndepărtat al iernilor copilăriei, în care, de cele mai multe ori, chiar în București, era zăpadă zdravăn așezată. Altul – cel mai apropiat, al iernilor tipice de oraș, cenușii și fleșcăite, noroioase.

Cel al iernilor copilăriei pare deja ireal, dintr-o viață anterioară pe care nu mai știi dacă ai trăit-o sau ți-ai imaginat-o, pierdută în „clăbucii albi de fum” ai lui Alecsandri. O iarnă ca-n „Iarna pe uliță” a lui Coșbuc, în care chiar ne dădeam cu sania. Și ne băteam cu bulgări și făceam oameni de zăpadă. Ba eu chiar aveam, exagerînd puțin, un palton aproximativ precum al băiețelului de care-și băteau joc toți în „Iarna pe uliță”. Noroc că de mine nu și-a bătut joc nimeni, ba chiar paltoanele mamei reciclate erau considerate, pe atunci, elegante.

Cert e că aveam ierni ca-n filmele de Crăciun de azi: cu zăpada fix cît trebuia. Cînd ajungeam la școală, după prima ninsoare, se-ncingeau bătăi cu bulgări. Unele erau din cele serioase, cu tabere și bulgări tacticos rotunjiți și țintiți. Mă învățau chiar diverși membri ai familiei, mai ales tatăl și unchiul meu, cum să-i fac corect. Cum să nu conțină gheață care i-ar fi putut lovi rău pe alți copii, cum să nu dai în față și la urechi. Dar astea se-ntîmplau mai ales pe strada bunicului meu, cu mica gașcă de copii de pe acolo.

La școală, însă, lucrurile nu erau nici pe departe atît de clare și organizate. Se mai încingeau bătăi prin pauze, dar cine mai ținea cont de reguli... Țin minte pînă-n ziua de azi diverși bulgări luați prin urechi tocmai cînd mă dădeam mare fără căciulă. Apoi, mai ales cînd mai crescuserăm puțin, cele mai frecvente erau săpunelile. Sexist, se va spunea azi, băieții alergau și săpuneau fetele. Recunosc că era și o teroare, mi-era frică la propriu de momentul în care pășeam în curtea școlii și urma asaltul zăpezii, pe care pînă la urmă o simțeai în gură (dar și pe gît, prelingîndu-ți-se pe sub fular, și în păr, făcîndu-l fleașcă). Era teroare, dar și un fior de altă natură, o pîndă încordată a atacului sexului dușman. Dușmănia asta era, evident, o manifestare avant la lettre a atracției, în singurul mod posibil la o anumită vîrstă: unul belicos. Băieții își alegeau drept „victime” fetele pe care le plăceau și, cu cît le tăvăleau mai mult prin zăpadă, cu atît pesemne că sentimentele lor față de ele erau mai acute și mai năvalnice. Erau cam aceiași băieți care-ți dădeau mărțișor.

Acum, cînd povestesc ritualul ăsta preadolescentin după zeci de ani, mi se pare destul de barbar. Atunci, îl vedeam ca pe o joacă mai periculoasă, dar cu atît mai interesantă.  De fapt, dacă stau să mă gîndesc, mai toate jocurile aveau o mai mare doză de risc. Inclusiv datul cu sania, pe derdelușuri imperfecte, fie de prin Parcul Tineretului, fie de pe la Sinaia. Întotdeauna erau și hîrtoape, și porțiuni de gheață, și gropi, ba chiar șanțuri de sărit. Și primprejur cîte un gard în care puteai intra sau, și mai rău, un lac în care puteai cădea. Te învățai, însă, cu toate. Unii nu fără peripeții, ca mine, care am avut vreo trei accidente memorabile cu sania, fără urmări catastrofale, din fericire.

Dincolo, însă, de zona periculoasă trona cea idilică și creativă, a oamenilor de zăpadă. Bunicii mei aveau curte și, de cum dădea prima zăpadă, mă înființam la ei pentru tradiționalul om de zăpadă. Îl făceam în spatele curții, fix în fața geamului bucătăriei în care își făcea veacul bunica mea (și apoi, bunicul meu). Îl construiam calm, adunînd maldăre peste maldăre de zăpadă. Nu prea mare, dar nici minuscul. Fără ambiții de perfecțiune, nu era nici pe departe făcut din bulgări rotunzi, ci mai curînd turtit și imperfect bătătorit. Dar era făcut din inimă și emana, în final, ceva înduioșător în diformitatea lui. Zîmbea de fiecare dată și avea nasturi pe post de ochi, un morcov în loc de nas și o mătură pe post de mînă. Precum și un fular sau o fundă veche la gît. Uram cînd începea să se topească, veneam zilnic să mă interesez de soarta lui. Efemeritatea lui o simțeam pînă-n măduva oaselor.

Dar ăsta e primul strat de amintiri. Cele corect iernatice, idilic iernatice. La care se mai adaugă, era să uit, patinoarul. Care nu mai ține de copilărie, căci am învățat să patinez tîrziu, de-abia în liceu, împreună cu o colegă. Țin minte că dădeam ture pe muzica lui Michael Jackson, în special pe „Billie Jean“. Dar deasupra stratului ăstuia stă cel mai recent, cel mai frecvent, cel care s-a înstăpînit peste noi toți: cel al iernilor din ultimul timp, fleșcăite și noroioase, al iernilor derizorii de oraș poluat. În ciuda descrierii apocaliptice, n-aș spune că le urăsc, dimpotrivă: oricît ar părea de nefiresc, cred că ele mă reprezintă cel mai mult. Cenușiul și imperfecțiunea lor mi-au intrat în sînge și abia aștept plimbările-cursă cu obstacole prin orașul inundat și mocirlos: sînt ca niște probe inițiatice, care mă ajută să supraviețuiesc și să-mi pun gîndurile în ordine.