E uşor să-ţi imaginezi că, în România anului 2018 – ţară membră a Uniunii Europene –, cei mai mulţi copii au parte de o copilărie fericită. Însă raportul organizaţiei Salvaţi Copiii din 2017 arată că lucrurile nu stau chiar atît de bine. Într-un clasament global al ţărilor unde copilăria este mai mult sau mai puţin ameninţată, România ocupă locul 52 din 172, mai bine decît noi situîndu-se ţări precum Ucraina, Kazahstan, Tunisia sau Bulgaria. Îngrijorători sînt indicatorii privind mortalitatea infantilă şi rata naşterilor în rîndul adolescentelor, însă nu stăm prea bine nici în ceea ce priveşte sănătatea, nutriţia, educaţia şi protecţia copiilor. Conform raportului „Copilării furate“, 51% din copiii români se află în risc de sărăcie sau excluziune socială, fenomen care va avea consecinţe grave pe termen lung. Malnutriţi, lipsiţi de resurse financiare, aceşti tineri părăsesc deseori şi mediul şcolar (282.000 de copii între 7 și 17 ani nu urmează nici o formă de educație).
Confruntaţi cu asemenea probleme, ce viitor mai pot avea aceşti copii? Asta s-a întrebat şi Coralia Neagu, psiholog în vîrstă de 28 de ani. În vreme ce urma facultatea, absolvind un master de Psihologie aplicată în domeniul securităţii naţionale, Coralia a făcut şi doi ani de voluntariat la organizaţia Salvaţi Copiii. Astfel şi-a descoperit vocaţia, dincolo de dorinţa ei nativă de ajuta copiii. A rămas alături de Salvaţi Copiii şi, în prezent, lucrează cu mai multe categorii vulnerabile: cu copii ai căror părinţi au plecat din ţară ca să muncească, şi cu cei care suferă de tuberculoză, oferindu-le totodată sprijin şi părinţilor acestora.
– Coralia Neagu
Statisticile oficiale arată că numărul copiilor români cu unul sau ambii părinţi plecaţi la muncă în afara ţării a crescut semnificativ în ultima perioadă, de la 85.000 în decembrie 2015, la peste 97.500 în martie 2017. Datele colectate de la Inspectoratele Școlare, de Salvaţi Copiii şi de Ministerul Educaţiei, au relevat însă un număr mult mai mare – peste 200.000. Aceştia rămîn în grija rudelor sau cu fraţi mai mari decît ei – însă fratele mai mare e, deseori, tot un copil. „Categoria de vîrstă cu care lucrez în special este de 6-10 ani şi se întîmplă des ca aceşti copii să rămînă cu traume“, îmi arată Coralia Neagu. Dintre cei urmăriţi de ea, îmi spune povestea a trei fraţi care au rămas doar cu mătuşa lor, ambii părinţi dispărînd complet din peisaj. „Fratele cel mare şi-a asumat el responsabilitatea pentru ceilalţi, prematur, deci pentru el întîmplarea a reprezentat o maturizare precoce, forţată. O vedea şi pe mătuşa lor ca fiind vulnerabilă, căci aceasta era destul de în vîrstă.“
Din 2010, Salvaţi Copiii România a pornit programul „Creştem împreună“, dedicat susţinerii acestor copii rămaşi singuri acasă ca urmare a plecării părinţilor. Cei mici fac parte din program pînă la 10 ani, însă ei sînt monitorizaţi şi după această vîrstă – cum e şi fratele cel mare din povestea de mai devreme. „Încercăm să-i menţinem pe aceşti copii în mediul şcolar, pentru că riscul de abandon şi absenteismul au o rată mare, la fel şi riscul de dependenţe şi de abuz de substanţe. Ei rămîn prietenii noştri, ne vizitează şi vorbim cu ei cînd au probleme“, povesteşte Coralia. Organizaţia le oferă şi activităţi şcolare, de dezvoltare personală sau de relaxare. „Trebuie să-i învăţăm să pescuiască, nu să le dăm noi peştele“, adaugă Coralia. Drama acestor copii se întinde pe mai multe planuri. „Sînt sacrificaţi emoţional pentru că le pleacă părinţii, dar şi financiar, căci nu are loc o schimbare economică semnificativă.“ Banii trimişi înapoi în ţară de părinţi nu sînt suficienţi, sau pur şi simplu nu ajung să fie investiţi în educaţia şi bunăstarea copiilor, astfel încît ei rămîn vulnerabili.
Coralia Neagu îmi spune că încearcă să le inspire copiilor un plan de viitor, căci modelele din familia lor nu sînt cele mai fericite. Mulţi dintre aceşti copii nu ştiu ce vor să facă atunci cînd vor fi mari. Dintre cei din jurul lor, unii lucrează cu ziua sau alţii ajung în puşcărie. Aşa că e important să li se explice că şcoala e un plus în viaţa lor şi îi va ajuta să-şi cîştige traiul, să înţeleagă lumea mai bine. E important chiar şi cînd un singur copil dintr-o comunitate reuşeşte să se ridice. Coralia se bucură şi cînd cei mici învaţă să citească, să scrie şi să se semneze – „căci şi atunci cînd semnezi un contract, trebuie să-l poţi înţelege, altfel poţi să fii abuzat“. Au discutat toate aceste lucruri şi cu fratele cel mare. „Din păcate, mă tem că el va fi nevoit să înceapă munca destul de devreme, pentru că nu are cine să-l susţină financiar, şi nu ştiu cum va reuşi să ajungă la o facultate. Ne-am bucura să ajungă să termine măcar liceul, chiar şi o şcoală profesională e bună.“ Şi, poate cel mai important, „îi ajutăm pe copii să viseze, căci mulţi nici nu reuşesc să viseze. E un mediu foarte contrastant – la noi, e plin de culoare, la ei, totul e foarte gri. Stau uneori şapte într-o cameră şi le e greu să-şi imagineze altă viaţă.“
Pe lîngă cazurile copiilor rămaşi singuri acasă, Coralia lucrează şi cu copii bolnavi de tuberculoză şi cu părinţii acestora. Din Uniunea Europeană, România este ţara cu cea mai mare incidență de TBC. Fără a fi neapărat o boală a sărăciei, la tuberculoză cei mai expuşi sînt, într-adevăr, cei din grupurile defavorizate, cu o situaţie materială precară. Coralia merge în comunităţi din toate sectoarele Capitalei, ajută la identificarea oamenilor şi îi consiliază şi pe părinţi, şi pe copii. Le indică norme de igienă şi îi ajută să se civilizeze, cu speranţa că, astfel, copiii vor răspîndi în timp aceste învăţături în comunitatea lor. „Aceşti oameni au un stil de viaţă diferit de al nostru – pentru ei e importantă ziua de mîine. Dacă noi ne facem planuri şi creştem pe termen lung, ei s-au învăţat într-un soi de libertate care înseamnă doar ziua de mîine, chiar dacă au un copil. Poimîine om vedea noi, se iveşte altceva să ne ajute. Asta înseamnă ca la consiliere să le găsim părinţilor resursele, punctele importante, ce eşti tu în familie, mergînd pînă la a-i face să realizeze ce ar însemna să nu-l mai aibă pe copil mîine. Pentru că unii nici nu-şi doresc neapărat tratamentul, care e complex, cu o mulţime de efecte adverse, copiii plîng, nu vor să ia pastilele, iar părinţii, sensibilizaţi de asta, nu le mai dau tratamentul.“ În lucrul cu părinţii, încearcă să le crească aderenţa la tratament prin consiliere, dar şi prin ajutoare alimentare. Totul se face pe principiul prieteniei – există şedinţe lunare cu părinţii, dar şi consiliere psihologică şi socială, săptămînal, în care aceştia povestesc ce greutăţi întîmpină în creşterea copiilor. „Discutăm ca şi cum am fi prieteni şi nu impunem, ci dăm sfaturi, căci altfel îi pierdem. Ei vin la mine ştiind că eu coordonez activitatea educaţională a copiilor lor şi discutăm cum ar vorbi cu învăţătoarea.“
E dificil să lucrezi cu oamenii – cu copiii, în mod special? Sigur că da. Însă urmărind toate aceste cazuri, „am trecut printr-un fel de desensibilizare“, mărturiseşte Coralia. „Mi se întîmplă şi acum să plîng, dar mai rar. La început plecam cu poveştile acasă, mă întrebam dacă am făcut bine sau nu. Dar mă gîndesc că, dacă plîngem cu toţii, unde ajungem? Nu îi putem ajuta aşa.“ Îmi povesteşte că a fost la un curs despre alăptare doar pentru a-i putea arăta unei tinere mame cum să-şi îngrijească nou-născutul. Însă cel mai des trebuie să le ofere, şi copiilor, şi părinţilor, mijloacele de a se susţine singuri, iar uneori trebuie să pună şi condiţii, ştiind că aşa îi va ajuta pe termen lung. „Mulţi dintre copii zîmbesc atunci cînd vin la noi. Nu vin mereu să şi facă temele, ci pentru afecţiune, atenţie şi prietenie, şi asta mă bucură foarte mult, cînd îi văd că vin în fiecare zi aici, după şcoală. Astea sînt resursele care mă ajută să merg mai departe.“
