Sînt amîndoi bătrîni și surzi ca niște bocanci. Merg cu ei la doctor, unul de-a stînga, celălalt de-a dreapta, și încerc să mențin o conversație cu fiecare. Iar fiecare are ceva de povestit. Simultan. Maică-mea are o pălărie de soare cu borurile închise la spate cu un năsturel de lemn. O bluză imprimată cu iriși, pantaloni albi, ca de copil. Ea s-a micșorat cît un copil. Taică-miu are o șapcă albă cu care pare că nu știe ce să facă. O pune și o scoate de pe cap după o logică care-mi scapă. Amîndoi îmi povestesc chestii diferite și, în același timp, se ciondănesc între ei.

Taică-miu îmi recită niște versuri (face așa din copilăria mea, plus că mă trezea în creierii nopții să văd luna plină) și apoi își aduce aminte de o piesă de teatru stalinistă în care el a jucat la școală rolul soldatului care scrie pe perete, cu sîngele lui, LIBERTA... și moare împușcat. Rîde, și ochii albaștri intră în rețeaua fină de riduri ca două fante turcoaz prinse în plasa aia de cărnică albă. În urechea ailaltă, mama îmi explică pe îndelete tot ritualul care trebuie îndeplinit la doctor, o procedură complicată pe care trebuie, dar trebuie s-o rețin în caz că unul dintre ei pățește ceva. A început de la o vreme să-mi lase un soi de testament verbal în care intră acte, chei, sertare și o agendă în care sînt scrise analog numere de telefon cu pixul. Sînt firimiturile după care trebuie să mă ghidez în momentul în care voi ajunge în pădure. Pădurea mă așteaptă calmă, răcoroasă, implacabilă. Verdele ei bate în negru, păsările ei nu se aud, iar la rădăcina copacilor neprietenoși cresc ferigi mari și improbabile ca în tablourile lui Rousseau Vameșul.

Ne ducem tustrei la tramvai. Sînt două stații pînă la clinică, zice mama, o joacă de copil. Tata scoate și pune șapca, habar n-am, după cum intră sau iese soarele din umbră, salută poate pe copilul grăsuț, pe doamna cu un pepene, un porumbel cu picioarele roșii, trebuie să fie o noimă în asta, cu siguranță. Nu e din lumea asta, îmi zic, niciodată n-a fost, dar măcar în tinerețe păstra aparențele. Precis a fost un soi de elf, „lasă șapca aia în cap, domnule, ce o tot fîțîi atîta?”, o aud pe mama. „O să faci insolație.” De la o vîrstă, cam astea sînt avertismentele. O să faci insolație, o să te împiedici și o să cazi, nu auzi nimic, te calcă mașina, o să te pierzi în jurul blocului în care stai de 40 de ani, o să ți se facă rău de la o bere. Grija ei pentru el a ajuns disperată, stau amîndoi pe un fir de timp, ea îi încolăcește umerii cu brațele, el s-ar cam lăsa să cadă.

Stăm ca proștii în stația de tramvai care nu mai vine. E cald ca în infern, îmi explodează cocul improvizat în soarele ăsta. Îmi vorbesc amîndoi în ureche și mă căpiază îngrijorarea, o mică exasperare și dragostea. Hai pe jos, întîrziem, zice mama și pleacă voluntară înainte cu pălăriuța aia de soare caraghioasă. O urmăm, eu îndoită, tata șovăielnic.

Să vezi ce drăguță e asistenta, domnișoara Amelia, îmi zice mama, mîndră de parcă ea o făcuse pe asistentă. Dar și doctorița, zice, are mare grijă de taică-tu. Sînt cumva convinsă că iar a răsucit ea realitatea. Are o lupă fantastică în care uneori relele i se par bune, iar chestiile banale devin de nesuportat. Dar ce știu eu?

Ajungem la clinică pe jos, nu știu cum rezistă ei, dar eu am amețit deja. Dubla conversație și efortul de a răspunde civilizat amîndurora m-au istovit. Acolo, treaba e într-adevăr complicată, îngreunată și de procedurile COVID, de triaje, intrări și ieșiri separate, plus o ceață de suferință încolăcită strîns pe toți pacienții ăștia îngijorați. Maică-mea îmi face cunoștință și cu asistenta, și cu doctorița de parcă ne-am fi întîlnit la o sindrofie, alea nu au chef de nimeni și de nimic, sînt civilizate, dar seci, rodate, plictisite, profesioniste. „Vezi ce drăguță e domnișoara Amelia?”, zice maică-mea de parcă ea o făcuse. „Daa”, spun, „e cam piți.” „Ce e?”, întreabă, nu aude, eu nu repet cuvîntul. „E drăguță”, zic, ea e mulțumită și se înfoaie pe scaun în așteptarea tatei. În poală îi ține strîns șapca aia albă de la care s-au certat. Azi fac 51 de ani de cînd sînt împreună.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.