Între profesor şi elev
„Profesorul trebuie să fie coerent, să aibă un discurs clar, să nu facă greşeli de gramatică, să nu ridice tonul, de asemenea trebuie să ştie cînd să fie diplomat şi cînd să fie autoritar. Deci abilităţile de comunicare sînt foarte importante.“ (declaraţia unui elev de liceu, cuprinsă în studiul de diagnoză „Relaţia profesor-elev şi barierele de comunicare în procesul de educaţie“).
Am două veşti bune. Prima veste bună: Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“, coordonatorul proiectului european „Competenţe în comunicare, performanţă în educaţie“, a finalizat studiul de cercetare asupra barierelor de comunicare în procesul de educaţie, în relaţia dintre profesor şi elev. Studiul a fost realizat de un grup de şapte psihologi şi sociologi coordonaţi de Delia Goia şi s-a desfăşurat în trei mari centre universitare: Bucureşti, Cluj şi Iaşi. Profesori din învăţămîntul preuniversitar, elevi de gimnaziu şi de liceu şi părinţi au fost solicitaţi să-şi exprime opiniile cu privire la rolul comunicării în educaţia şcolară, în chestionare sau în cadrul celor 21 de focus grupuri formate.
Concluziile care se desprind din rezultatele studiului justifică pe deplin scopurile proiectului european amintit mai sus: există diferenţe mari între imaginea pe care profesorii o au despre rolul comunicării şi aşteptările elevilor de la dascălii lor. Studiul mai cuprinde informaţii extrem de interesante despre felul în care profesorii şi părinţii din Muntenia, din Moldova sau din Transilvania văd dialogul profesor-elev. Opiniile sînt diferite, cei din Muntenia consideră, spre exemplu, că elevii sînt excedaţi de multitudinea de surse de informaţii – „Sursele de informaţii care-i bombardează din toate părţile îi determină pe elevi să nu-şi mai pună întrebări. Nu-şi mai pun problema de ce un anume lucru este aşa, şi nu altfel“, în timp ce profesorii din Ardeal sînt preocupaţi de rolurile pe care le au de jucat în sala de clasă: actor – „unul de-al lor care le transmite informaţii uneori aride într-o formă ludică, pe care ei o primesc mai uşor“, regizor – „să se retragă în spatele clasei, să le dea de lucru şi să-i lase să lucreze monitorizîndu-i (să vorbească mai puţin la oră şi să-i lase pe ei mai mult)“ sau spectator – „să valorifice lucrul, să-i încurajeze şi să corecteze“. În replică, iată cîteva dintre calităţile unei bune comunicări enumerate de elevi: „abilitatea de a se înţelege cu copiii şi de a fi apropiat de ei […], de a fi blînd, deşi şi strict... şi amuzant pentru ca fiecare să… înveţe… nu neapărat să înveţe, să fie atras de acea materie şi să înveţe, să explice bine şi mai uşor… nu complicat“; „Să fie clar, coerent, astfel încît elevul să înţeleagă ce vrea profesorul de la el“ (elev gimnaziu); „Mie îmi place ora de matematică pentru că uneori doamna profesoară de matematică îşi deschide sufletul“.
Şi cea de a doua veste bună: e drept, concluziile raportului nu sînt foarte roz. Dar de undeva trebuie început. Aşa că membrii implicaţi în desfăşurarea proiectului „Competenţe în comunicare, performanţă în educaţie“ au elaborat, pe baza datelor obţinute din acest studiu, un program de formare pentru cadrele didactice, care începe în 17 februarie.
Sigur, aşteptările cu care porneşti la un astfel de drum nu pot fi enorme. Dar ceva-ceva poate fi schimbat: o prejudecată, un iz de oboseală sau de indiferenţă, o replică nepotrivită, dar la îndemînă, un elev dezinteresat, o materie imposibilă, niscaiva rezultate proaste la bacalaureat…
Maria Iordănescu este psiholog.
