Dacă ar fi să analizez pe scurt istoria relaţiei pe care am avut-o de-a lungul vieţii cu televizorul, aş clasifica-o drept complicată, instabilă, volatilă, năbădăioasă chiar. „Vîrsta de aur“ ar fi cea din anii ’70, cînd serialele de desene animate mă ţintuiau pur şi simplu în faţa ecranului, într-o stare de euforie şi dependenţă totală.

Dacă ar fi să analizez pe scurt istoria relaţiei pe care am avut-o de-a lungul vieţii cu televizorul, aş clasifica-o drept complicată, instabilă, volatilă, năbădăioasă chiar. „Vîrsta de aur“ ar fi cea din anii ’70, cînd serialele de desene animate Mihaela, Lolek şi Bolek, Calimero, Bălănel şi Miaunel, aventurile lui Pătrăţel, cele cîteva minute de Ciocănitoarea Woody sau Tom şi Jerry de la Album Duminical, sau, puţin mai tîrziu, serialele Ce vrăji a mai facut nevasta mea? (Samantha), Daktari, Mannix, Kojak, Linia maritimă Onedin, Fortsyte Saga şi expediţiile căpitanului Cousteau mă ţintuiau pur şi simplu în faţa ecranului, într-o stare de euforie şi dependenţă totală. A urmat, aşa cum se ştie, epoca întunecată a celor două ore de emisie pe zi, cînd continuarea miraculoasă a Galei desenului animat, programele televiziunii bulgare (cu ale sale ecouri precum... draghi zritili... leka noci detza... cistita nova gudina...) dar şi cele cîteva filme văzute la vecinul de la 5, care avea „video“ (şi nu orice fel, ci recorder, cu care putea înregistra de la bulgari) erau singurele consolări. Desigur, asta cînd nu apăreau imprevizibilele pene de curent.  

A venit apoi entuziasmul din decembrie ’89, cînd, cu priviri exoftalmice, aşteptam dintr-o clipă în alta anunţul oficial al reinstaurării paradisului pe pămînt, entuziasm întrerupt la doar cîteva zile, de mascarada „procesului Ceauşeştilor“, şi apoi nimicit definitiv de evenimentele din ianuarie şi mai-iunie 1990, dar şi de valul de vulgaritate, ipocrizie, cinism şi prost gust agresiv, care, deghizat în „profesionism“, a pus treptat stăpînire pe majoritatea covîrşitoare a posturilor de televiziune, private sau nu, pînă în zilele noastre.

După redescoperirea lecturii ca alternativă a televizorului (fenomen apărut pentru mine în noiembrie 2001, adică la vîrsta de 34 de ani, şi întreţinut, nu fără oarece eforturi, pînă în prezent), relaţia mea cu micul ecran a căpătat un caracter sporadic, distant, plicticos şi într-o oarecare măsură politicos, dar o politeţe stingheră, jenată, ca la reîntîlnirea întîmplătoare cu o fostă iubită pe care ţi-ai propus să o uiţi definitiv. Sigur, mă mai uit la cîte un film (artistic sau documentar), sau la transmisia marilor evenimente sportive, de genul campionatelor mondiale de fotbal sau snooker, ori, mai nou, al meciurilor Simonei Halep, dar exclud cu stoicism emisiunile de ştiri sau dezbaterile de gen „talk-show“ ca sursă serioasă de informaţii. Dacă vreau să mă informez, trag aer în piept şi navighez pe site-urile de ştiri, unde, în plus, acum am şi sunet, şi imagini video. Ceea ce, în fond, face televizorul dispensabil.

Se întîmplă însă ca, luat cu diverse treburi, acasă sau aiurea, să trec pe lîngă un televizor în funcţiune şi adesea să prind, cu colţul ochiului sau doar cu urechea, diverse fragmente care nu mă lasă indiferent. Multe din ele – psihanalizabile. Primul care îmi vine în minte face parte din comentariul în direct al meciului de fotbal Grecia – România: „Este bine că mingea e la noi, pentru că astfel grecii nu pot intra în posesie şi deci nu se pot apropia de poarta noastră...“ (TVR, duminică, 7 septembrie 2014).

Pe altele le-am notat în agendă de-a lungul ultimilor ani şi, deci, sînt în măsură să dau cîteva exemple. Iată-le: „...Sînt români care nu ştiu să se spele pe faţă, domnule, pe faţă şi prin urechi. Iată de ce eu cred că votul în România trebuie să fie obligatoriu!“ (Florin Călinescu, scos din minţi într-un talk-show TV, toamna lui 2008); sau: „Să ştiţi! Clasa politică nu reprezintă România tăcută! Să ştiţi... oamenii obişnuiţi sînt serioşi! Ei se gîndesc numai la familie şi la bani!“ (Tudor Octavian, revoltat, la un talk-show TV, 1 octombrie 2009); sau acest fragment dintr-o discuţie între Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, despre diferenţele dintre cartea clasică şi cartea electronică, în care Liiceanu spune: „E ca şi cum ai înlocui o femeie cu o femeie gonflabilă“, iar Pleşu răspunde, după o scurtă pauză de gîndire: „Nu pot să mă pronunţ, nu am folosit niciodată o femeie gonflabilă“ (TVR, ianuarie 2011); dar mai ales (eu o consider bijuteria coroanei): „...Criza economică vine peste noi cu un minus care ne cuprinde fără voia noastră...“ (Radu Tudor, analist politic, pe un ton grav, cu ochii măriţi, fără să clipescă, Antena 3, martie 2009).

Tot astfel, într-o bună zi, trecînd pe lîngă un televizor, am înregistrat automat următoarele cuvinte: „...Şi pînă data viitoare, nu uitaţi că istoria este cea mai frumoasă poveste!“ Am scuturat din cap şi mi-am văzut de treabă mai departe. Dar după cîteva zile am surprins din nou fragmentul, exact în aceeaşi formulă. „...Şi pînă data viitoare, nu uitaţi că istoria este cea mai frumoasă poveste!“ Am înţeles, în cele din urmă, că este vorba despre formula de încheiere pe care realizatorul o rosteşte, pe un ton triumfător şi cu sentimentul datoriei împlinite, după fiecare episod al emisiunii educative 5 minute de istorie, difuzate (pînă de curînd, nu ştiu dacă şi în prezent) de postul naţional de televiziune. Am început să urmăresc emisiunea şi am surprins astfel un episod în care se vorbea despre morţii de la Canalul Dunăre – Marea Neagră (cu referire specială la intelectualii interbelici care şi-au găsit sfîrşitul acolo), un altul despre victimele de la Casa Poporului, altul despre cele de la metrou, altul despre înăbuşirea revoltei de la Braşov din 1985. Toate încheiate cu aceeaşi formulă: „...Şi pînă data viitoare, nu uitaţi că istoria este cea mai frumoasă poveste!“  

Sigur, înţeleg că există în istorie momente glorioase, înălţătoare, pentru unul sau altul dintre învingători, victorii de răsunet, reîntregiri teritoriale, încoronări salvatoare etc., dar să spui şi să repeţi insistent că istoria e cea mai frumoasă poveste? Aşa, la modul absolut, fără nici un echivoc? Sigur, poţi să spui şi să repeţi asta netulburat, în faţa elevilor sau a studenţilor, care se presupune că sînt interesaţi de domeniu şi care vin cu bună-credinţă la cursuri, convinşi, în inocenţa lor, că fără ceea ce le administrează domn’ profesor, în mod academic, nu vor învăţa niciodată nimic. Însă eu, ca telespectator neutru, cînd aud asemenea sentinţă la postul naţional de televiziune, aş putea să mă întreb, de exemplu: oare ce este frumos în prăbuşirea Imperiului Roman şi instaurarea, odată cu creştinismul (coincidenţă sau nu) a întunericului profund caracteristic Evului Mediu? Dar ce a fost frumos în cei peste 40 de ani de comunism? A fost frumoasă exterminarea a zeci de milioane de nevinovaţi în al Doilea Război Mondial, doar pentru că, pînă la urmă, nazismul a fost învins?

Dar dacă istoria e cea mai frumoasă poveste, atunci ce facem cu Napoleon, care a spus şi a scris: „Istoria e o minciună pe care nimeni nu o contestă“? Sau cu Dimitrie Drăghicescu şi cartea lui Din psiholgia poporului român? Sau cu Cioran – „Oamenii nu îi urmează decît pe cei care le împart iluzii“?  
Dincolo de retorica acestor întrebări, nu aş mai vrea decît să adresez o rugăminte: domnilor profesori, lăsaţi-ne măcar poveştile, că de realitate sîntem sătui!