Mă voi ține de cuvînt. N-o să vă spun unde sînt, sînt într-un loc la mare, în Bulgaria, ca multe altele. Mă țin de cuvînt în primul rînd față de prietenii care mi l-au recomandat. „Nu mai spune, că se strică!”, mi-au zis ei. „Dacă află românii despre el, o să ajungă ca Vadu sau Corbu… poate chiar mai rău!” Mereu mi s-a părut o mare aiureală toată secretomania asta legată de locurile „bune”, curate, cinstite… În plus, dacă ajung într-un astfel de loc îmi place să împărășesc bucuria descoperirii lui. Însă poate că prietenii mei au dreptate. Cînd am ajuns în prima seară, vineri, locul pe care mi-l imaginam pustiu și izolat era destul de aglomerat, pentru că și la bulgari, ca și la noi, se practică turismul de week-end. Ne-am uitat la numerele mașinilor, într-adevăr numai numere de Bulgaria, două mașini din Polonia, o mașină cu număr de Germania, am făcut cunoștință, de fapt, cu posesoarea ei, o nemțoaică din Leipzig care vine aici de ani buni. Și doar o mașină cu număr de România. Bucureșteni. Pe la miezul nopții, cînd toate cîrciumile începeau să se închidă, iar oamenii se retrăgeau prin curțile gazdelor sau pensiunilor ca să mai stea acolo la taclale și la un ultim pahar, o distanțare socială binevenită, și nu doar în vremuri de pandemie, pentru că unii nu merg la mare ca la discotecă sau la club, poate că vor ca noaptea să fie liniște, să poată auzi valurile care se sparg de țărm, pescărușii, greierii, țînțarii sau orice alte lighioane în mediul cărora au intrat la un mod intruziv, să se uite la stele fără să vadă spoturi, lasere sau alte chestii proiectate pe cer, de la un bar încă se mai auzea o muzică la un volum moderat spre tare. Iată-i și pe bucureștenii noștri neliniștiți care se îndreptau spre barul ăla ca hipnotizați: „Uite, bă, că acolo se mai întîmplă ceva!”. Am trecut pe lîngă ei, ferindu-ne să mai schimbăm între noi vreo vorbă în română, și ne-am tot dus spre căsuță noastră, cu o curte inundată de verdeață și de flori și mai ales cu o liniște desăvîrșită. Așadar, n-o fi mai bine să nu spui?

Mai întîi a fost decizia de a pleca în vacanța la mare în vara fatidicului an 2020, mai ales într-o țară străină. N-am plecat cu inima ușoară, am avut emoții și îndoieli, am pus în bagaj o plasă întreagă cu măști, geluri dezinfectante, sticle cu spirt care pînă acum nu mi-au folosit la nimic, totul aici e foarte curat, de la camerele pensiunilor la toaletele teraselor unde ai gel dezinfectant la discreție și totul strălucește, oamenii păstrează distanța la limita bunului-simț, nu se înghesuie nici măcar la coadă la clătite, așa cum vă spuneam, preferă să-și petreacă serile pe băncile de lemn de prin curți, socializînd cu cei cu care au venit, fără să încerce să-și facă noi prieteni de conjunctură, nu sînt hore în mijlocul străzii sau concerte pe plajă. M-am ferit de resort-uri, oricum nu-s eu om de all-inclusive și am căutat un loc cît mai izolat, cu o plajă neamenajată, sălbatică. Locul nu s-a dovedit chiar atît de izolat pe cît credeam, vezi oameni pe ulițele satului, însă nu puhoaie, iar la restaurantele cele mai bune, mesele sînt destul de înghesuite și aproape unele de altele, mai tresari cînd auzi cîte o tuse sau un strănut la masa de alături, apoi îți dai seama că, în fond, asta e, ai vrut vacanță, ți-o asumi. De fapt, nu mai știu exact ce-ți asumi, pentru că din momentul în care ieși din București și mai ales după ce treci granița țării, uiți complet de pandemie. Te desprinzi de știri, de Facebook, de raportările zilnice ale cazurilor din țara ta, ai senzația că lași în urmă un mediu toxic în care ai fost captiv luni întregi. La punctul de trecere al frontierei de la Ruse, ești pregătit deja cu declarațiile pe proprie răspundere printate de pe site-ul MAE pe care nu ți le cere nimeni, nu-ți ia nimeni nici temperatura, vameșul bulgar îți zîmbește prietenos, te întreabă unde mergi, nu-i spui numele satului, dar îi zici regiunea – „La Burgas!”. Vameșul rîde și zice: „S-a închis!”, înțelegi cu greu că a făcut o glumă, după ce ai trăit pe pielea ta un lockdown. Apoi străbați în cîteva ore Bulgaria profundă, verde, luxuriantă, pe drumuri înguste și cam proaste prin munți, unde nu dai de nici un sat, nu vezi nici un om pe marginea drumului, nici măcar tradiționale curve „de centură”, deși TIR-uri sînt destule și ai senzația că ai ajuns într-o altă lume unde virusul nu mai există. Ajungi destul de buimac la destinație, nu ai repere, ca în orice loc nou, însă ceilalți „turiști” de pe străzile satului par relaxați, plimbă cîini în lesă și cărucioare cu copii, te molipsești repede de toată starea asta de vacanță, parchezi mașina printre ciulini pe o uliță prăfoasă, neasfaltată, care se termină brusc pe faleza înaltă, dincolo de ea e doar marea.

Cît despre sat, exact așa ar fi putut să arate 2 Mai sau Vama Veche dacă nu s-ar fi construit abuziv, dacă nu s-ar fi dat autorizații pe șpagă, dacă orice om onest ar fi putut să-și deschidă acolo măcar o gogoșerie, dacă nu ar fi existat corupție locală, dar și generalizată, dacă nu s-ar fi umflat în mod nejustificat prețurile și dacă nu s-ar fi promovat în mod agresiv aceste locuri sub pretextul, de pildă, că „salvăm Vama Veche”. Locul ăsta din Bulgaria chiar a fost „salvat” și, sper, pentru multă vreme de acum încolo (și sînt convinsă că și în Bulgaria există corupție cît cuprinde…). Nu e vorba doar despre oamenii care vin aici și care au un respect pentru loc și o decență – nu vezi munți de gunoaie care se revarsă, pe plaja sălbatică există pancarte din loc în loc care îți amintesc că bucuria de a te afla aici o datorezi naturii și să o lași așa cum este etc. E vorba și despre legi și autorități locale. Ai un loc din ăsta sălbatic, îl declari rezervație naturală, nu sapi, nu nivelezi, nu muți faleze dintr-o parte în alta, nu dezvolți căi de acces, nu trîntești acolo cinci hoteluri, oamenii care merg la plajă coboară și urcă o rîpă mai ceva ca-n munții Bucegi, drum abrupt și cu grohotiș, nu construiești nici măcar o scară. Vor plajă sălbatică? N-au decît să se descurce ca să ajungă acolo (există și un drum de mașină, însă nu-s mulți care îl folosesc). Unul dintre momentele mele favorite de aici este seara, cînd oamenii se întorc de la plajă și se chinuie să urce rîpa, cărînd după ei prosoape, umbrele și alte accesorii, își dau mîna unul altuia ca să nu alunece, priviți de la distanță sînt ca o colonie disciplinată de furnici străbătînd un cîmp pustiu și arid, întorcîndu-se spre sat. Iar beach bar-urile, niște coșmelii improvizate, se închid la ora șase, nimeni nu va mai coborî aici după căderea întunericului ca să țopăie desculț prin nisip pe o muzică oarecare, să se pună în cap face to face cu marea. Marea își are rostul ei de mare, nu e doar un decor. N-am văzut nici măcar un singur chiștoc de țigară pe plajă.

În sat, crîșmele par afaceri de familie, se mănîncă excelent absolut peste tot, prețurile sînt corecte pentru ceea ce ți se oferă, de la bere imported Budweiser la 8 lei, vinuri la carafă cinstite, nu poșirci ca la noi, la minunatele salate cu legume de grădină și brînză telemea rasă din belșug, niciodată roșia sau ceapa de apă nu au avut această dulceață în România, habar n-am de ce. Peștele e din marea pe care o vezi mereu la doi pași, nu e pește congelat de la Metro, e hamsie și guvid, uneori sînt niște peștișori mici cu un nume intraductibil în română, dulci, zemoși și perfect sărați, pe grătar. Și nu mi-e frică niciodată că nota de plată ne va face vreo gaură în buget, e mereu cam la fel, indiferent de ce mănînci, oamenii sînt serviabili, atenți, se bucură pentru orice leva le lași în plus. Și-ți zîmbesc tot timpul, nu-ți lasă senzația că a fost un privilegiu că ai ales cîrciuma lor. În Bulgaria e așa oriunde, nu doar aici, în satul meu fără nume, nu doar în nord sau în sud. Ai senzația că prețurile sînt perfect adaptate nivelului tău de trai și venitului tău din România.