N-am pomenit națiune mai autodestructivă ca poporul român. Și, înainte să mă scuture cineva că de ce aș spune tocmai eu asta, că alteritate, că numele nu se termină în -escu și că mai bine tac, zic din prima că nu mă exclud din oala comună în care conviețuim. Adicătelea nu-s mai brează. Forța cu care se poate autodemola românul n-o are nici cel mai mare dușman al său. Oricare o fi ăla, că rolurile se schimbă pe măsură ce identificăm noi și noi amenințări la fibra națională.

Dincolo de natura umană care ne face pe toți să reacționăm sau să ne comportăm în tipare recognoscibile oriunde pe globul ăsta, atîta hărmălaie și Gică-contra, mai rar. Pune aici trei oameni (și cînd spun trei chiar mă gîndesc la unu-doi-trei oameni, nici mai mult, nici mai puțin) să construiască ceva, că în următoarele zece minute ori își scot ochii unul altuia, ori se aliază doi să-l sape pe al treilea (ah, Miorița, dar nu), ori se apucă de conspirații în cruciș și-n curmeziș de nu mai știi care bîrfește pe care, ori se lasă cu un scandal fără nici o legătură cu proiectul comun care ar fi trebuit să-i unească, de-i găsești a doua zi îmbufnați, cu mîinile strînse cruciș la piept și cu toată treaba neîncepută lăsată baltă.

De la trei oameni în sus se dezlănțuie iadul. Păi, de ce credeți că atîta lume ridică în slăvi tot ce ține de o vagă organizare militară cu epoleți și uniforme? Spitale cu comandă militară, minunat, vaccinare cu aprovizionare de popotă, așijderea? Pentru că avem și ceva instinct de conservare, domnule, și avem impresia că, la cît haos putem produce, numai biciușca lovită de carîmbul cizmei ne mai poate ordona. Armata și cu popa sînt de zeci de ani prin topul feluritelor sondaje, pentru că n-avem cum să ieșim din satul mic în care ne-am săpat tranșeele existențiale. Și din Țepeș și cine știe ce alte icoane semisfinte săpate în creiere de generații de manuale proaste de istorie.

Cu noi, românii, rațiunea și argumentul au prea puțină valoare. Aici e nevoie de sentiment, de sfîșiatul cămășii pe piept, de poveste frumos spusă, ca pentru copii. Păi, dacă te ții de toate astea, o să vezi ce suflet frumos și sensibil avem. O să te îmbrățișăm cu lacrimi și o să te pupăm umed, ca bețivii. Serios, cineva trebuie să facă avioane și acrobații cu lingurița prin aer ca să putem înghiți niște piure de morcovi care face bine la ochi și la sănătate, în general.

Am văzut și eu deunăzi cîte discuții au iscat imaginile de la Miercurea Ciuc cu oamenii care sărbătoreau Paștele catolic aliniați acolo, la sfințitul bucatelor. Păi, n-am început imediat cu autodistrugerea? Extraordinar, au zis unii, ăia cum pot și noi nu? Noi de ce ne îmbulzim la moaște, iar secuii stau acolo, ca la careu, aliniați la bombeul pantofilor? De aici pînă la a spune că sfinții lor sînt mai buni decît ai noștri n-a fost decît un pas. După aia, normal, interpretările s-au rafinat și, după ce ne-am autodistrus singuri în fața unor imagini, am rămas să ne păruim tot între noi pe principii, nuanțe și pe istoria ortodoxiei.

E teribil de obositor să trăiești și să muncești în România, oricum. O pandemie ne-a mai lipsit de pe cap ca s-o luăm razna cu toții public, fățiș, cu urlete din toate părțile. Atîtea lecții primite nesolicitat, în public, n-am mai văzut în viața mea. Sînt absolut convinsă că am făcut-o și eu, am spus doar că mă revendic din acest popor infantil și născut furios. Grabnic în a-l călca pe cap pe ăla mai mic, mai nevoiaș, mai de la coada haitei sau un pic mai neted la minte și incredibil de abil în a se replia la cel mai mic semn de pericol.

E posibil acum să fi ajuns cu toții la capătul puterilor, cu vocile stinse de atîta țipat, cu hainele răvășite pe spinare, suflînd greu și neștiind încotro s-o apucăm. De fier să fii, cocoțat confortabil în turn de fildeș să fii, și tot nu scapi de talciocul zilnic desfășurat pe tarabe. Ne sfîșie interior duzini de mini-Șoșoace și, al naibii, nimeni nu vrea să recunoască.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.