Am luat un beţigaş – din acelea care, în limbaj comun, se numesc a fi de urechi – şi am început să curăţ cu maximă atenţie telecomanda televizorului. Mi-am dat seama că aş avea nevoie şi de o oarecare soluţie de degresare a urmelor de degete care atinseseră, de-a lungul timpului, mere, portocale, prăjituri, chipşi, aripioare de la KFC şi tot ce mai mănîncă omul sănătos în faţa televizorului. Am căutat cu atenţie în impresionanta colecţie de detergenţi, fîsuri pentru geamuri, gresie sau faianţă, şerveţele umede, spray-uri de mobilă şi cîte şi mai cîte. Mi s-a părut că am găsit cea mai bună soluţie în nişte şerveţele cu miros de lămîie. „Pentru toate suprafeţele.“ Am făcut telecomanda lună. Mi-au căzut apoi ochii pe celelalte: de la DVD, de la maşina de făcut muzică, de la aerul condiţionat. Deja promitea să devină o activitate chiar utilă şi de anvergură.

Aşa că am făcut o pauză de ţigară. Timp în care am observat că masa din bucătărie devenise un mic magazin de cosmeticale. Creme de faţă, de ochi, de gît, de picioare, de mîini; mă rog, cam ce are o femeie obişnuită în proximitate. Lacuri de unghii, pensete şi pensule, aparate de întors genele, ca nişte complicate instrumente de tortură, o jumătate de oglindă la care nu se renunţă, pentru că te arată cu faţa mai prelungă decît în realitate, şi nenumărate altele. Am decis că trebuie să rezolv cumva haosul respectiv şi am început să grupez maclavaisurile şi instrumentarul de smuls, periat, aranjat, colorat. Asta însemna să le aşez pe căprării într-o altă cutie mai mare, special destinată unui atare scop. Treaba promitea să devină migăloasă şi chiar enervantă.

Aşa că am deschis laptopul care clipea şăgalnic pe aceeaşi masă doldora. Facebook-ul era viu. M-am împrietenit rapid cu nişte oameni pe care nu i-am văzut în viaţa mea şi m-am uitat la pozele lor din vacanţă. Am citit ceva ce postase un alt amic. Am comentat şi am rîs un pic într-un du-te-vino de replici. Am scris şi eu o tîmpenie fără importanţă. Am deschis un mesaj trimis de cineva care-mi amintea să-l ajut cu nu ştiu ce. Treaba promitea să devină de anvergură pentru că implica ceva documentare.

Aşa că am închis laptopul pentru că simţeam că mă încearcă o foame discretă. Aşa-numita foame de „ceva bun“. Am deschis frigiderul. Am rămas într-o lungă contemplare, timp în care făceam repede un inventar al celor mîncate peste zi şi cam cîte calorii ar însemna chestia asta. Am ignorat stoic nişte paste rămase de cu seară şi care – ştiu din experienţă – ar fi fost minunate reîncălzite rapid la microunde şi am ochit nişte avocado care trebuie că se copsese chiar şi în condiţiile alea, de frigider. Deci avocado cojit, mărunţit, lămîie, roşii decojite, tocate, nişte tabasco... Treaba promitea să devină laborioasă şi migăloasă.

Aşa că am închis frigiderul şi am pus de un ceai. Pe aragaz rămăsese lipită, de la pastele de aseară, o tagliatelă solitară, încovrigată şi împietrită solemn. Alături – un strop din sosul care învăluise respectivele paste arăta ca un soare roşu, explodat. Am desprins tagliatela tristă de aragaz. Am şters cu un colţ de burete umed soarele explodat al sosului. N-ar fi stricat nici o rapidă împrospătare a întregii suprafeţe a aragazului. Capacul, butoanele de gaz. Treaba promitea să devină ramificată şi mîncătoare de timp.

Aşa că am ieşit din bucătărie cu ceaiul proaspăt aburind în mînă, din care am vărsat jumătate pe jos în birou şi un pic chiar pe mînă pentru că, inevitabil, m-a apucat strănutul. M-am întors după cîrpe şi mop. În ceai era miere, aşa că n-a mers doar cu o singură tură de şters. M-am întors după un fîs din cei detergenţi. Am şters parchetul, dar era şi pe covor. La naiba, n-ar fi stricat să dau chiar cu aspiratorul. Treaba ameninţa să devină zgomotoasă şi obositoare.

Aşa că m-am aşezat în cele din urmă să scriu textul ăsta care trebuie predat mîine, deşi am avut la dispoziţie o săptămînă întreagă. În englezită, la tîndălirea asta îi zice procrastinare. Sînt unul dintre milioanele de experţi în aşa ceva.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.