Am 19 ani, am terminat Seminarul Teologic din Alba Iulia și sînt mai confuz decît eram atunci cînd l-am început. M-am născut în Tărtăria, un sat de lîngă Cugir, orașul unde am făcut școala generală și unde locuiește tata. După ce am terminat clasa a VIII-a, nu știam la ce liceu să mă înscriu. După multe ezitări, am pus pe listă Seminarul Teologic din Alba Iulia ca primă opțiune, mai ales că mama m-a încurajat. Un băiat din sat îmi spusese că au un regulament riguros, cu uniformă și de-astea, dar că e liniștit, clădirea e nouă și e lejer cu învățatul. M-am gîndit că uniforma nu mă sperie și cu restul mă descurc.

Am fost mîndru că am intrat la Seminar și m-am mutat la cămin. Mama mi-a zis că așa e cel mai bine, pentru că iarna e frig și drumul e lung. Din Alba Iulia pînă în Tărtăria sînt 25 de kilometri și autobuzul face 20 de minute, dar de unde mă lasă autobuzul și pînă la mine acasă trebuie să fac patru kilometri pe jos. Cred că mama s-a gîndit că liceul acesta o să-mi ofere căldura pe care ea n-a știut să mi-o ofere niciodată.

Cînd eram mic, mama mă bătea dacă făceam boacăne. Tata nu m-a lovit niciodată, e un om foarte cald. Ai mei nu mai locuiesc împreună, dar n-au divorțat în acte fiindcă le era teamă că o să-i judece lumea. Eu am rămas cu mama, pe tata îl vizitez de cîteva ori pe lună și ne înțelegem bine. În copilărie am fost un băiat cam izolat, mama era foarte strictă, m-a învățat să citesc de la patru ani și tata îmi cumpăra mereu reviste de cultură generală pentru copii. Poate că din cauza lor sînt așa; nu le reproșez nimic, dar uneori îmi doream să îmi fie aproape, să vorbească cu mine, să-i cunosc, să fie mîndri de mine, mai ales mama, care atunci cînd e nervoasă mă jignește și mă compară cu tata, îmi zice că-s la fel de inutil ca el și nu-s în stare de nimic. Nici în prezent nu cred că e mulțumită de ce-am realizat. Și poate că n-am realizat multe, dar măcar n-am fost un copil-problemă și n-am vrut să-i îngreunez viața, mai ales după ce bunica a murit de cancer de colon.

Căminul de la Seminar nu arăta cine știe ce. Era o clădire decentă, dar simțeam că o să înnebunesc fără Internet – directorul și pedagogul sînt de părere că Internetul ne corupe, așa că nu aveam Internet. La festivitatea de început de an, toată lumea purta pantofi, doar eu aveam niște Converse fake din piață, că voiam s-o ard la modă. Discursuri de bun venit, slujbă, priviri confuze, unele mai puțin primitoare decît altele, slujbă iar, neobișnuit de lungă.

Începutul a fost promițător, atmosferă liniștitoare și cîțiva profesori preoți care păreau bine intenționați. Directorul era mai agitat, dar nu era nimic ieșit din comun. La cămin aveam un pedagog care avea grijă de noi, făcea prezența și se asigura că mergem la rugăciune. Eu eram singurul elev la Științe sociale din cămin, restul erau la Pastorală, profilul vocațional pentru viitori preoți. Trebuia să respect doar ora stingerii, dar asta a însemnat că nu-s întru totul de-al lor. Oricum, aici mă adaptam, locul acesta era de o mie de ori mai bun decît a fost școala generală.

În generală am avut varicelă și, după ce mi-a trecut, mi-au apărut primele coșuri. Cînd m-am întors la școală, colega mea de bancă m-a privit și mi-a spus dintr‑odată: „Să te muți, nu mai vreau să fim colegi de bancă“. Nu m-am mutat. Într-o zi, cînd eram în clasa a VII-a, mă întorceam de la școală și colega mea de bancă împreună cu o prietenă mergeau în spatele meu. Prietena colegei mele mi-a pus piedică; era iarnă și gheață și eu am alunecat pe stradă. Din față venea o mașină care a oprit în ultimul moment.

Mi-e teamă că felul în care arăt mă împiedică să mă integrez printre ceilalți. Mă gîndesc tot timpul la defectele mele fizice și aceste complexe îmi acaparează viața. Mă simt inconfortabil cu mine și neatrăgător. Nu mă simt în largul meu cînd sînt printre mulți oameni, nu știu niciodată ce trebuie să spun, dacă să spun și cum anume. Știu că ar trebui să mă apropii de oameni cu toate imperfecțiunile și complexele mele, să învăț să trăiesc mai mult în realitate decît în capul meu, dar nu știu cum să fac asta.

La Seminar ne trezeam la șapte dimineața, iar cei de la Pastorală își făceau rugăciunea într-o capelă din curtea liceului. Orele începeau la opt și se terminau la două, apoi mergeam să mîncăm la cantină. Ne întorceam la cămin și la patru începeau meditațiile. Elevii de la Pastorală își făceau temele supravegheați de un pedagog. La șapte seara era rugăciunea, apoi mîncam la cantină și la zece se dădea stingerea. Cantina era în curtea unui liceu tehnic din apropierea căminului. Elevii de la acel liceu își băteau joc de seminariști că poartă vestă preoțească, uneori îi scuipau și le spuneau că mănîncă la cantina săracilor. De fiecare dată cînd luam prînzul acolo simțeam privirile lor, așa că voiam să ajung cît mai repede în cămin.

În timpul postului, la cantină se servea doar mîncare de post, dacă voiai ceva de dulce, mergeai la un fast-food. Dar nu cumva să fii prins cu mîncare de dulce în cameră, că ți-o confiscau. De două-trei ori, duhovnicul liceului a aruncat mîncarea pe fereastră pentru impresie artistică. Cînd voiau să facă bani, băieții de la Pastorală se furișau în timpul meditațiilor la SuperBet ca să parieze, își vindeau hainele sau uneori împrumutau lucrurile altora pe termen nedeterminat. Cei mai mulți dintre ei erau săraci, dar alții o făceau ca să se distreze.

Vinerea mă duceam acasă și mă închideam la mine în cameră, unde puteam să uit de liceu și de cămin. Îmi place să scriu, să ascult muzică și să cînt, deși sînt aproape afon. Mă închid la mine în cameră și nu mă aude nimeni. Vorbesc singur și analizez chestiile din capul meu. Mi-e teamă de viitor, mi-e teamă că eu, adult, o să eșuez. Că n-o să-mi găsesc drumul, că nu voi avea o carieră, că n-o să las nimic în urmă. Uitam și că duminica trebuia să merg la biserică și să mă întorc luni, la liceu, cu adeverință. Uneori mergeam la tata în weekenduri. Acolo am un grup cu care ies, nu știu dacă să-i zic neapărat anturaj prost, dar sigur nu e ușă de biserică. În primii doi ani petrecuți la Seminar, cu excepția unor beții de ­weekend cu amicii aceștia ai mei, eram un băiat liniștit.

Între elavioşi şi răzvrătiţi

În cămin erau două feluri de elevi: tipii ăia foarte evlavioși, cu frică de Dumnezeu și toate cele, și ceilalți, care se răzvrăteau, fumau pe ascuns, beau alcool și chiuleau de la ore. Pe preoți îi interesa mai mult Pastorala. Veneau la noi la clasă doar ca să ne îndemne să ne spovedim și să ne amenințe că ne dau afară din Seminar dacă nu purtăm uniformă. Cît am stat la cămin am învățat un lucru: dacă vrei să te spovedești la duhovnicul liceului și ai tăi nu sînt oameni influenți, nu te obosi, dacă ai făcut vreo boacănă n-o să te ierte. În schimb, dacă ești fiu de avocat, poate n-o să conteze că nu vrei să mergi două zile la meditațiile de după-masă.

În clasă nu vorbeam decît cu o tipă și cu colegii de bancă. Eram obligați să mergem la biserică, iar la început nu mi-a displăcut ideea: simțeam că am un loc al meu. Dar, treptat, am început să urăsc politica liceului și nu mai voiam să port uniformă, eram printre puținii din clasă care n-o făceau. Simțeam că îmi ucide personalitatea și mă simțeam tot mai gol sufletește. Nu puteam să-i explic asta directorului, mi-ar fi spus: „Dacă nu e locul tău aici, să te transferi“. Nu voiam să mă transfer, așa că m-am adaptat.

Într-a X-a m-am împrietenit cu un tip din cămin care juca Dota, un joc online, fuma, nu-i prea plăcea școala, dar era foarte isteț și m-a luat sub aripa lui. Mergeam cu el și cu încă un tip să fumăm în spatele blocului din fața căminului. Nu știu dacă voia să se facă preot, dar o ardea cu multe tipe și lista lui de păcate era mai lungă decît versetele pe care te punea părintele Botezan să le conspectezi din Biblie. El era mai mare cu doi ani și, după ce a picat la Bac, s-a angajat. Acum e chelner în Anglia, dar n-am mai păstrat legătura cu el.

În clasa a XI-a nu m-am mai omorît cu învățatul și profilor nu prea le păsa, era foarte lejer și mi-am făcut cîțiva prieteni prin oraș cu care ieșeam, vorbeam, făceam poze. Dacă în primii ani m-am apropiat de biserică, pe la sfîrșitul liceului m-am îndepărtat de tot ce înseamnă religie. Preoții pe care i-am cunoscut la Seminar nu încearcă să te inspire, ci doar să te îngrădească. Deși încă mai cred în existența unui Creator și a unei energii spirituale, am încetat să am încredere în majoritatea preoților din cauza Seminarului. Preoții pe care i-am cunoscut acolo erau afectați și plini de vorbe goale.

În ultimul an de liceu, m-am hotărît să fac naveta, ca să nu mai rămîn la cămin, nu mai suportam să stau acolo nici măcar o zi. Înțelesesem că locul meu nu e aici, dar mi-era teamă să plec, mă gîndeam că o să mă adaptez greu la alt liceu, așa că am acceptat tacit.

Profesoara mea de franceză ne încuraja să ne deschidem și să vorbim. Era o femeie cu frică de Dumnezeu și nu avea o mentalitate rigidă, deși soțul ei era preot. Ea a fost prima persoană la care am văzut o sclipire în ochi și ea a făcut liceul mai puțin gol și rece. Am mai avut un profesor de științe sociale, care era și psihologul școlii, care a văzut un potențial în mine și o înclinație spre disciplinele umaniste.

La simularea de la Bac am luat 4,55 și profa mea de română m-a criticat la ședința cu părinții în fața clasei, a altor părinți și a mamei. Am văzut fața mamei și am simțit că o dezamăgisem, dar n-am știut cum să mă apăr de cuvintele grele ale profei.

Directorul școlii a organizat o ședință cu toți elevii cu note sub șase la simulare, printre care mă număram și eu. Ne-a aliniat în fața profesorilor și ne-a aruncat fiecăruia cîte un „Să-ți fie rușine!“ spus tare și răspicat. Mai era o lună pînă la Bac și eu mă gîndeam că mă vor presa să-l dau în toamnă. Ah, și dacă nu știați, politica liceului spune că trebuie să avem promovabilitate 100%, așadar dacă vreunul dintre profesori sau directorul bănuiește că nu ești în stare să iei Bac-ul, mai bine îți iei tălpășița. Altfel, ei vor face presiuni ca să te transferi.

Nu știu cît de mult din ceea ce sînt acum e meritul Seminarului sau consecința disprețului și a dezamăgirii pe care le-am acumulat în acești ani. Nu știu dacă m-aș mai înscrie a doua oară la Seminar dacă aș da timpul înapoi. Tot ce știu e că patru ani am făcut parte dintr-o lume în care normalitatea e cel mai anormal lucru. 

Mihai Pocol are 19 ani, a terminat Seminarul Teologic anul acesta și e student în anul I la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială UBB din Cluj-Napoca. Acest text a fost scris în cadrul Atelierului de gîndire critică coordonat de redacția Teleleu.eu la Asociația Forum Apulum din ­Alba Iulia.

Foto: Cosmin Bumbuț