I-am purtat trupul inert pe brațe preț de vreo două ore, ultima oară, acum cîteva zile. Conversația zăcea despletită la mine în brațe, cu mîinile și cu picioarele fleașcă, fără suflare, ca o păpușă de cîrpă. Dădusem de interlocutorul care nu știe să asculte, iar dialogul nostru s-a prăbușit, împușcat în tîmplă. Partenerul meu de discuție era într-atît de absorbit de sine și de povestea fără de sfîrșit pe care o deșira de atîta vreme, că nu am putut strecura nici măcar o remarcă, o propoziție dusă pînă la final, o idee, absolut nimic. Am pîndit pauze logice în discurs, dar cînd am căscat gura să spun ceva, șuvoiul de cuvinte al omului revenea cu aplomb, iar orice începusem să spun se sfîrșea într-o chițăială repede înăbușită. Bănuiesc că ar fi trebuit să vorbesc mai tare, să intru și eu peste om, să-l scot cumva din transa istorisirii eșuate, din căderea asta neobosită în sine.

Nu cred să mă fi iritat ceva mai tare în ultima vreme. Simțeam cum crește în mine o furie combinată cu o plictiseală devastatoare. Cînd mi-am pierdut oare răbdarea? Tot anul ăsta pandemic m-o fi sălbăticit într-atît încît să fiu pe punctul de a face o criză de nervi din cauza unei conversații absolut oarecare? Dar uite că nu e vorba doar de ce mi se întîmplă mie aici. Observ că trecem mulți printr-un soi de psihoză colectivă în care dialogul pur și simplu nu mai e posibil.  Într-o lume în care nimeni nu mai ascultă pe nimeni, nimeni nu citește mesajul pînă la capăt. O observație banală, un text și mai banal ajung să fie răstălmăcite pînă la nerecunoaștere. O remarcă oarecare face ca un grup de oameni, altminteri civilizați, să-și smulgă unul altuia părul din cap. Probabil că sîntem pe cale cu toții să ne pierdem puterea de a asculta odată cu rațiunea.

În cazul meu, dialogul ăsta eșuat s-a așezat pe niște semințe deja încolțite. Mă trezesc deseori în situații în care îmi vine să plîng de plictiseală în fața unui vorbitor și mă rog cu ardoare ca eu să nu cad în același păcat. Ajung să fug pe la metrou din calea cuiva pentru că nu mă simt în stare să discut preț de patru stații despre copii și bolile lor. Sau despre prețurile la vopsea. Despre zugravi nesimțiți. Despre vreme. Despre cine și de ce a mai făcut COVID. Iar dacă ajung în situația asta, tac și dau din cap ca o jucărie stricată. Daa? Extraordinar! – mă aud spunînd, dar sufletul meu plînge.

La rîndul meu, n-am fost niciodată vreo mare vorbitoare, nici inima discuției care să știe să povestească istorii la care toată lumea să rîdă hăulind. Nici vreo întîmplare care să țină auditoriul cu sufletul la gură, că nu știu să dozez efectele în situația asta de oralitate. Cîteva chestii am știut însă a face. Ascult și pun întrebări din care omul din față va pricepe că am fost atentă la ce o fi avut de zis. În grupurile mai mari, îl ajut p-ăla care pare mai slab. Dacă cineva îl întrerupe brutal dintr-o poveste oarecare, la final o să-i spun întotdeauna: Și? Spuneai ceva despre... O fac pentru că fraternizez cu el, nici eu nu sînt vreun bully al cuvintelor. O conversație își va găsi echilibrul și tempoul atunci cînd cei aflați față în față îi vor respecta regulile simple: ascultă, nu întrerupe, du subiectul mai departe cu întrebări țintite, arată că te interesează ce are omul respectiv de spus, fii relaxat.

Sînt oameni extrem de talentați în arta asta a conversației. O să rupă o tăcere care riscă să devină penibilă cu o salvatoare remarcă chiar despre vreme, ca apoi să conducă discuția spre cum se face cel mai bun gin tonic. Ăștia îmi plac. Îți croșetează timpul sprințar, cu naturalețe, te fac să te simți în largul tău, sînt culanți și nu se iau foarte în serios. Cu ei mai am o șansă să ies din muțenia asta existențială, ba chiar să rîdem puțin.

Cu basculantele de cuvinte nu mai am răbdare. Am îmbătrînit destul ca să pot refuza din cînd în cînd sufocarea pînă la leșin în fața unui egoist conversațional. Scuzați povestea prea lungă.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.