Un gălbenuş de ou cu două bobiţe de piper – ochii – şi o gură zîmbitoare dintr-o rămurică de mărar pare că se îneacă vesel într-o mocirlă verzuie. E porţia chinuit-hazlie de spanac pe care o primeam cu toţii în copilărie. Pe care eram obligaţi s-o mîncăm. Nu ştiu ce alte trucuri s-ar fi putut găsi ca să convingi un copil să ia o gură-două din smotoceala aia vizual dezgustătoare. Desigur, în alte prezentări şi în cazul altor legume odioase, morcovii fierţi deveneau avioane care trebuiau să intre în hangarul deschis al gurii de copil, urît mirositoarea conopidă (apoi broccoli) era un copăcel săltăreţ în furculiţă, supa (chiar şi cu pastele alea alfabet sau steluţe) era un supliciu necesar pentru a ajunge la răsplata cartofilor prăjiţi. Sînt părinţi care ar merita premii pentru bricolaje din spanac şi recunoaştere internaţională pentru diverse sculpturi în legume nesuferite. Probabil că desenele animate cu Popeye marinarul deveneau un argument de netăgăduit în a convinge un copil să mănînce aşa ceva. Probabil că, la fiecare înghiţitură de fiertură verzuie, puştanul e invitat să-şi măsoare muşchii cu taică-su. E primăvară şi felurite verzituri au început să apară prin pieţe. Habar n-am ce-i ăla untişorul, n-aş deosebi ceva ce se numeşte leurdă de ceva ce se numeşte lăptucă. Am văzut la o bătrînă mică şi stafidită mai multe grămăjoare de frunze în diverse tonuri de verde. Cele mai ameninţătoare mi s-au părut urzicile. Mici, încreţite (cam ca bătrîna mea), de un verde închis cu tonuri cărămizii parcă. „Dragă, mi-a zis bunica, răspunzînd unei întrebări nepuse, dar evidente în neîncrederea cu care priveam buruienile, dragă, le fierbi şi bei aşa zeama. Sănătate curată, drăguţa mea. Schimbă sîngele!“ 

M-am dus acasă cu aceeaşi nedumerire şi am căutat un pic pe net să mă dumiresc în privinţa tuturor ierburilor ăstora. Vai! Cîtă tandreţe în exprimare! Cîtă dragoste primăvăratică în reţetele gospodinelor! Am găsit texte mieroase despre leurda cea „pişcăcioasă“ care se „însoţeşte“ numai bine cu „blîndeţea“ untişorului. Despre salate proaspete în care ierburile astea se „răsfaţă şi ne răsfaţă“. Undeva chiar, untişorul era numit „soţul leurdei“. Se vorbeşte în paginile astea cu „a păpa“, cineva se duce la piaţă şi găseşte… (cu trei puncte) primăvară, altcineva îşi aduce aminte cu duioşie de urzicile bunicii. Din toate paginile se revarsă prospeţime, sănătate, vitamina C, îngeraşi sănătoşi, roşii în obraji şi, după limbaj, ai zice că toate doamnele gospodine au dat în mintea copiilor. Numai pozele sînt, toate, nereuşite. Năclăiala verzuie, oricît de gustoasă, nu arată bine, măi, mamelor!

Probabil că mulţi aţi plîns cu sughiţuri în copilărie cînd trebuia să mîncaţi aşa ceva. Caimacul care se strîngea deaspra laptelui fiert trebuia adunat cu grijă ca nici urmă de pieliţă să nu rămînă în cană. Dacă se întîmpla nenorocirea, urmau pusee de vomă. Pepenele roşu trebuia curăţat de seminţe şi de partea zaharisită din creastă. Ajungeam să mîncăm partea mai tare, dinspre coajă. Om fi trecut cu toţii prin minimalismul ăsta gastronomic copilăresc. Ne-or fi trebuit mai degrabă mîncăruri cu linii clare şi epurate, culori ferme, consistenţe aşijderea. Povestea cu alţi copii „care n-au“ ni s-o fi părut fără noimă. Am auzit o fetiţă de vreo cinci ani care a răspuns cu cinism nevinovat, ba chiar cu invidie, în faţa unor legume fierte: „Ce bine de ei că n-au!“. 

Eu una m-am înţelepţit. Maturitatea e atunci cînd ajunge să-ţi placă spanacul. Maturitatea e atunci cînd cumpăneşti dacă să nu încerci să faci şi tu pentru prima oară ceva ce se numeşte leurdă. E atunci cînd speli cu mîna ta – frunză cu frunză – o salată verde pentru care ai făcut efortul să ajungi în piaţă. Nu ştiu cît adevăr şi cîtă legendă o fi în povestea cu vitaminele din verdeţuri. Înţeleg că, odată fierte, mănînci fantoma, coaja, rămăşiţa trupească lipsită de suflet a spanacului, de pildă. Sîntem de acum oameni mari. Nu mai plîngem în faţa unei supe. De copii însă, mi-e milă.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.