Sfîrșitul anului 2017 a adus o nouă temă, care a încins spiritele în Orientul Mijlociu. Este vorba de declarația președintelui Statelor Unite, Donald Trump, privind mutarea ambasadei americane la Ierusalim. S-a scris mult despre subiect, de la reacții oficiale politice la analize de presă, la articole ce invocau argumente religioase și culturale. Și încă se mai scrie! Cine urmărește desfășurările politice din Orientul Mijlociu, și în special conflictul arabo-israelian, cunoaște sensibilitatea acestui subiect, potențialul său de a inflama o regiune și așa supraîncălzită politic.

Dar mai întîi cîteva precizări de ordin istoric.

La 29 noiembrie 1947, Organizația Națiunilor Unite, luînd act de încetarea mandatului britanic asupra Palestinei, a votat rezoluția 181, unul dintre documentele pe care se sprijină Declarația de independență a Israelului. Aceasta recomanda înființarea a două state în Palestina, unul evreiesc și unul arab. În ceea ce privește statutul Ierusalimului, se recomanda un regim internațional și o divizare a acestuia a corpus separatus. Subliniez că mișcarea sionistă, condusă în acel timp de pragmaticul David Ben Gurion, a acceptat cu entuziasm rezoluția ONU, respinsă de partea arabă. Convenția de armistițiu, ce a urmat Războiului de Independență din 1948-1949, a fixat  o „temporară“ divizare a Ierusalimului.

La 23 ianuarie 1950, Knessetul proclama Ierusalimul capitală a statului Israel, iar cîteva luni mai tîrziu, Iordania anunța anexarea Ierusalimului și a zonei vecine, West Bank. În fapt, deși ambele părți foloseau în discursul lor politic termenul de Ierusalim, fără precizări, ca un întreg, cele două părți ale orașului erau divizate. În urma Războiului de 6 zile din 1967, Israelul își extinde controlul asupra Ierusalimului de Est, anunțînd unificarea orașului, dar realitatea de la fața locului rămîne practic neschimbată.

De facto, comunitatea internațională a recunoscut Ierusalimul de Vest drept capitală a Israelului. Aici vin șefii de state din toată lumea, aici își prezintă scrisorile de acreditare toți ambasadorii străini. Dar poate evenimentul cel mai semnificativ a fost vizita la Ierusalim, la Knesset, a lui Anwar Sadat, președintele Egiptului. Să nu uităm că era șeful celui mai mare și mai important  stat arab. Toate acestea erau parte a recunoașterii capitalei israeliene de facto, în Ierusalim. Singura rezervă a majorității statelor a fost în legătură cu păstrarea ambasadelor în afara Ierusalimului, dată fiind sensibilitatea subiectului.

În 1995, Bill Clinton a decis mutarea ambasadei SUA la Ierusalim, printr-o lege numită Jerusalem Embassy Act. Măsura nu a fost concretizată, iar legea se amînă periodic. Fără a trece la măsuri concrete, ideea a fost repetată și de alţi doi președinți, George W. Bush și Barack Obama.

Aici trebuie să facem o precizare asupra momentului inițiativei lui Clinton, inițiativă ce venea într-un climat pozitiv, dominat de efectul istoricelor acorduri israeliano-palestiniene de la Oslo. Ele erau văzute de șeful executivului american ca parte a unui proces de pace, atunci în desfășurare. Nerealizarea deciziei s-a datorat tocmai deteriorării situației din zonă și agoniei procesului de pace, inițiat la Oslo.

Am revenit asupra acestor cîteva elemente de istorie pentru a sublinia că declarația lui Trump nu conține nici un element nou, iar o anume ambiguitate privind recunoașterea Ierusalimului drept capitală a Israelului este menținută. Trump, fără să precizeze, ca și înaintașii săi la Casa Albă, se referă strict la Ierusalimul de Vest. El spune: „acolo unde este Parlamentul, Curtea de Justiție, Guvernul“… Deci Ierusalimul de Vest? Mă întreb ce este nou, ce este „istoric“ în declarația lui Trump. Și aș răspunde: nimic nou. Așadar, atît entuziasmul exagerat al unora, cît și revolta altora sînt nejustificate.

Sigur, ne putem întreba de ce Trump a simțit nevoia unei astfel de declarații, în cel mai nepotrivit moment posibil. El a încercat să își îmbunătățească poziția în interiorul Statelor Unite, unde popularitatea sa este în scădere drastică. În același timp, este o răsplată pentru unul din cele mai puternice centre de sprijin ale sale: electoratul evanghelist. Și în timpul campaniei electorale, și după aceea, acest electorat de extremă dreaptă a fost cu Trump. Și acești electori sînt sprijinitorii ideii unui mare Israel, care să corespundă obiectivelor lor teoretice: o convertire generală la creștinismul de tip evanghelic. Deci ceea ce liderii de dreapta ai Israelului nu observă, sau se fac că nu observă, este că proiectul politic al fundamentaliștilor evanghelici este un Israel care să-și piardă caracterul evreiesc.

Un alt motiv al gestului lui Trump este sprijinirea aliatului său, premierul israelian Benjamin Netanyahu, aflat într-o situație foarte grea din punct de vedere politic, confruntat cu trei dosare  penale, cu eventualitatea dării în judecată și, implicit, cu obligația de a demisiona. De aceea, personal, sînt deranjat de caracterizarea ca „pro-israeliană“ a poziției președintelui american. Este o poziție pro-Netanyahu, ceea ce nu este același lucru. Există o parte însemnată a publicului israelian care nu privește cu simpatie politica lui Trump. Mai mult decît atît, în problema  mutării ambasadei SUA la Ierusalim, există, încă din perioade anterioare, o opoziție a tehnocraților din Ministerul de Externe, a celor care cunosc în profunzime situația politică din Orientul Mijlociu.

Diferența față de momentul Clinton 1995 este cea a contextului politic, caracterizat de o anchilozare generală a procesului de pace, cu lipsa unor perspective, și o radicalizare anti în ambele părți.

Invocarea argumentelor istorice, religioase și culturale este interesantă și firește că impresionează. Dar un construct politic, în special în zone de complexitatea Orientului Mijlociu, nu se poate baza pe emoții, ci pe cunoașterea profundă a realităților. Cine cunoaște realitatea contemporană a Ierusalimului știe că, în fapt, sînt două entități diferite, unul evreiesc și unul arab.

Firește, personal nu am nici o îndoială, importanța Ierusalimului în istoria poporului evreu este uriașă. Dreptatea evreiască în problema Ierusalimului este evidentă, dar, același popor, greu încercat, are o vorba înțeleaptă: nu este de ajuns să ai dreptate, trebuie să fii, de asemenea, și deștept. A fi deștept înseamnă să recunoști realitatea celor două Ierusalimuri.

Poate este necesar un efort – care poate fi și dureros – de a recunoaște realități ce sînt mai greu de recunoscut. Și așa, Ierusalimul, orașul supranumit și „oraș al Păcii“, ar putea fi și o punte între popoare, nu doar un motiv de conflicte sîngeroase.

Amintesc că evreii au ca valoare supremă viața, nimic nu are în iudaism întîietate asupra acestei valori. Și pentru respectarea acestei valori, pe care doar pacea o poate asigura, sînt necesare concesii.

Într-un superb eseu, publicat în ultimele zile ale lui 2017, marele filozof evreo-francez Bernard- Henri Lévy face o critică dură declarației lui Trump. După ce își exprimă profundul atașament față de Ierusalim, el spune:

„Nu cred că o lovitură de poker politic, o recunoaștere diplomatică rău gîndită, nenegociată și detașată de orice efort de pace globală și justă ar fi de natură să consolideze ce este esențial pentru mine: legitimitatea Israelului alături de viitorul stat palestinian, pe pămîntul în care se regăsesc dorința sa, rugăciunile sale, pămînt care astăzi este vulnerabil.

Este punctul de vedere al unui om care iubește Ierusalimul, dar și înțelege complexele realități din jurul acestui loc magic. Este o invitație la o meditație serioasă, realistă, o pledoarie pentru a privi politicul în contextul valorilor morale și al stabilirii unor autentice priorități. 

Liviu Rotman este profesor la Facultatea de Științe Politice și director al Centrului de Studii Israeliene, SNSPA.

(articol apărut pe baabel.ro

Foto: wikimedia commons