O Monte Cristo de soap

Răzbunarea a fost, mereu, motorul acţiunilor şi pasiunilor diverşilor nedreptăţiţi din varii timpuri şi... cărţi. Edmond Dantès, contele de Monte Cristo al lui Dumas, e doar unul dintre cei mai celebri răzbunători. Pe parcursul romanului, nu prea poţi să nu fii alături de el, deşi, uneori, ţi-e milă şi de nenorocirile veroşilor Morcerf, Danglars ori Villefort.

Răzbunătorii tind, pare-se, să capteze bunăvoinţa auditoriului, deşi încalcă vorbele lui Iisus legate de întoarcerea celuilalt obraz şi de iubirea vrăjmaşilor, şi aplică legile din Vechiul Testament: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Receptorii lor le scuză, în general, faptele chiar sîngeroase, în virtutea suferinţelor pe care aceştia, la rîndul lor, le-au îndurat (în serial). Restabilirea dreptăţii, în numele unui soi de karma populiste (concept, de altfel, răsvehiculat prin seriale şi cărţi de consum) devine suficientă şi mai importantă decît pacea şi iertarea.

Serialul Revenge (2011, Mike Kelley) are în centru un soi de Monte Cristo feminin: Emily Thorne (Emily VanCamp) răzbună discreditarea şi moartea tatălui ei, David Clarke. Acestuia i s-a înscenat nici mai mult, nici mai puţin decît... un atac terorist. În urma căruia s-a prăbuşit un avion în care au murit un număr impresionant de oameni. Cei care au înscenat întreaga poveste sînt, evident, Ewingii locali: Familia Grayson, cei mai bogaţi şi mai corupţi etc.
Schema, previzibilă, ne oferă mai toate mecanismele prin care să putem justifica răzbunarea – subiect, de altfel, al multor telenovele. Faptul că magnaţii locali sînt de vină pentru întreaga poveste face ca, din start, mecanismele involuntare de dreptate socială să intre în acţiune şi eroina să fie scuzată şi înţeleasă. Dovadă audienţa consistentă a primului sezon al serialului. Preluarea într-un serial, pe care aş îndrăzni chiar să-l numesc soap, a unuia dintre motivele recurente din telenovele pare să fie pe gustul publicului. Marea neagră, ca de catifea, pe care se proiectează cuvîntul revenge, scris cu roşu, şi cuprinzînd un „g“ ca un infinit scris invers, e tipică de telenovelă.

Serialul ar fi putut fi interesant prin temă, şi prin unii dintre actori. Mai precis prin Madeline Stowe, care o interpretează fericit, aş zice, pe demonica, dar şi mai mult decît fermecătoarea „regină“ locală, Victoria Grayson. O combinaţie fatală de dorinţă de iubire, un pic à la Văduva neagră (îşi termină, singură sau cu ajutorul soţului, Conrad – Henry Czerny –, iubiţii) şi de putere – cea de-a doua depăşind-o pe cea dintîi. Fatală, pentru cei din jur – fiindcă lupta pentru putere şi control se desfăşoară cu o pasiune sălbatică.

Din păcate, nu la fel de interesant este şi personajul pozitiv feminin, Emily Thorne, de fapt Amanda Clarke, fiica celui învinuit şi ucis pe nedrept. Emily VanCamp, cea care o interpretează pe justiţiară, nu e convingătoare: e o fată aproape drăguţă, care joacă voit timid, stăpînit, în dorinţa, probabil, de a crea un personaj puternic, care să nu ne lase să-i vedem din prima dedesubturile.

În realitate, acest lucru nu se întîmplă: personajul creat e, din păcate, destul de lipsit de consistenţă. Emily e plată, voit sau nu. Şi nu prea reuşeşti s-o simpatizezi, în ciuda trecutului ei melodramatic la casa de copii şi la centrul de detenţie juvenilă...

Mai tîrziu, aflăm că această imposibil de digerat stăpînire se datorează training-ului ei în Japonia, cu un sensei care e, în acelaşi timp, şi directorul unei companii cu care Graysonii fac afaceri. Elementul oriental, prezent în Contele de Monte Cristo, evident diferit, există şi aici. La fel partea de tehnică şi computere: aliatul ei principal, adjuvantul din basme gen albină, furnică sau zîna cea bună, Nolan Ross (Gabriel Mann) este un computerist genial şi neadaptat social, în stil Mark Zuckerberg, care o ajută cu supravegherea şi înregistrarea personajelor.

Contextul şi povestea în care e plasată această Monte Cristo, dacă-i pot spune aşa, sînt interesante. Personajul însuşi e, însă, departe de farmecul contelui. Tema răzbunării rămîne însă, interesantă: mai ales în ce priveşte limitele ei şi a acoperirii (sau nu...) morale.