Dacă vrei să afli mai multe despre partea asta a cartierului Floreasca (Turbinei, Donizetti, parte din străzile cu nume de aviatori), o minimă documentare te duce direct către cartea istoricului Andrei Răzvan Voinea Idealul locuirii bucureștene. Familia cu casă și grădină: Parcelările Societății Comunale pentru Locuințe Ieftine București (1908-1948), Editura Studio Zona, 2019. Omul a făcut o documentare temeinică, mulți ani, o teză de doctorat, a săpat arhivele și a stat de vorbă cu locuitorii din cartier. Lui îi datorez datele, amănuntele, anii și circumstanțele despre care o să pomenesc în continuare. Dacă un impuls oarecare nu mă abătea din calea obișnuită, zona mea de interes m-ar fi împins probabil spre alte lecturi și curiozități: a votat oare Joan Didion de fiecare dată cu republicanii? Sau cum se fac cele mai bune spaghetti carbonara. De pildă.

În fine. Am aflat așadar de la istoricul Voinea că ideea construirii unor case individuale cu ceva grădină în jur (un ideal la care visează și acum orice bucureștean care stă la bloc) apare pe la începutul secolului 20, cînd populația săracă a Capitalei, muncitorii de la fabricile de chibrituri, de țigări, de la tăbăcărie trăiau în cele mai mizerabile condiții, măcinați de tuberculoză și tifos. Aici mă simt nevoită să fac iar o paranteză și să vorbesc scurt despre tifos, care a lovit populația Europei ani buni și după primul război mondial. Tifosul se propagă prin păduchii de haine și a făcut ravagii în rîndurile armatei și mai cu seamă în spatele frontului. N-a scăpat de el nici Europa Occidentală, dar marile victime au fost aici, mai spre estul ei. O combinație letală de indolență administrativă și nepăsare populară a dus la milioane și sute de mii de morți. România, de pildă, a recunoscut oficial epidemia abia în anii ʼ20, cînd deja era tîrziu. Cercetările au arătat că existau directive sanitare și oarecari norme pe care nimeni nu le-a aplicat cum se cuvine. Mai apoi, autoritățile sanitare militare au avut probleme în a se coordona cu cele civile, iar populația a refuzat de multe ori cele mai elementare norme de igienă. Țăranii mîndri în ie n-au vrut să-și radă bărbile, și nici femeile să-și taie pletele. Toate astea, plus privațiunile războiului, plus starea precară de locuire din întreaga Românie au dus unde au dus. Pattern-ul, în mare, pare destul de cunoscut. În plus, poate fi o bună deșteptare pentru toată lumea care evocă duios, cu ochii înlăcrimați de melancoliile trecutului, glorioasa și „tihnita” (odios cuvînt) perioadă interbelică.

Închid voluta și mă întorc la începutul secolului 20, cînd mai ales medicii din România încep să pună presiune pe autorități: trebuia făcut ceva cu condițiile de locuire ale populației sărace. Acolo se încuibau tifosul și păduchele. În cămăruțe insalubre, suprapopulate, în muncitorul de la tăbăcărie care lucra zi-lumină, în chirpicii locuibili din care lipsea apa și aerul curat. Era nevoie de case.

Așa că, pe la 1910, se înființează Societatea pentru Locuințe Ieftine care ar fi urmat să construiască aceste case pentru populația săracă. Eligibili ar fi fost muncitorii care cîștigau un salariu de pînă în 200 de lei, iar prețul inițial al locuințelor a fost fixat undeva la 250.000 de lei plătibili în rate. Cu alte cuvinte, Societatea construia, dar acționa și ca o bancă – ratele erau plătite către această companie. Pe lîngă parcelarea Cornescu în care m-am nimerit, Bucureștiul are multe zone în care s-a construit așa. O să le vedeți sau le-ați văzut și prin Clucerului, în zona Lînăriei, Tei, Rahova, Lupească, Fabrica de Chibrituri și așa mai departe.

În Cornescu, cartierul Floreasca, Societatea începe să construiască din 1922, cam pînă prin 1938. După venirea comuniștilor e desființată și integrată în Ministerul Construcțiilor, de unde face cam același lucru (cu alți beneficiari) pînă prin ʼ50-ʼ60. Dar despre cum s-a construit, pentru cine, despre interese imobiliare și de grup, cu voia și răbdarea dumneavoastră, abia în ultima parte.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.