Oameni, case, lumi

E ciudat cînd îți dai seama că vine o vreme cînd faci aceleași gesturi, în aceleași locuri, dar contextul și oamenii nu mai sînt aceiași. Sînt locuri în care ai trăit, mult timp, cu aceiași oameni, care sînt legate indisolubil de cei apropiați cu care le-ai împărțit. Fără ei, nu-și mai au rostul. Inițial am crezut că locurile în sine îți rămîn în amintire și că vor însemna mereu ceva. Am constatat, în timp, că nu-i deloc așa: fără locuitorii lor care le animau și cu care ai avut ceva de împărțit, parcă se șterg de pe fața pămîntului, deși ai trăit acolo.

Pe vremea cînd un membru important al familiei locuia acolo, pînă și zona în care era așezată casa însemna ceva. Își avea mitologiile ei, la pachet cu locuința, și pînă și vecinii sau chiar unii trecători cu oarece periodicitate prin respectivul cartier însemnau ceva. Prin zona Adesgo, pe unde locuiau bunicii mei, îl știam, de pildă, pe dl Nicolescu, care ținuse ani de zile registrul cartierului și care venea din cînd în cînd în vizită; pe dl Săvescu, din casa de pe colț, care, într-o perioadă, era mereu nemișcat în curte; pe dna Dinulescu, vecina dinspre parc, care se vedea și ea în spatele curții, pe fundal; ca să nu mai spun de dna Feli, vecina preferată a bunicului, care stătea în capul dinspre parc al străzii vecine și nu scăpa nici o înmormîntare VIP din cimitirul Bellu, aflat la doi pași. Îl cunoșteam pînă și pe domnul în vîrstă din cartier care se ținea după tinere fete pînă la stația de tramvai, ba chiar ar fi și coborît dealul de la Adesgo cu ele, despre care circulau diverse legende din  alte vremi, dar care, în perioada adolescenței mele, mai era doar vorbă lungă.

Îi știam pe aurolacii din zona Lahovary care monopolizaseră parcarea prin anii ʼ90. Nu numai că-i știam, nu numai că o ajutau pe mama, care locuia în zonă, să-și care plasele cu cumpărături, dar i-am urmărit (nu în sens negativ) de-a lungul timpului cum se îndrăgostesc și-și fac o familie. O știam pe cerșetoarea blondă și fără un picior din cartier, care-mi spusese odată povestea ei, cum fusese infirmieră și avusese un accident, despre care se zvonea (dar nu s-a dovedit vreodată) că era un soi de tartoriță a interlopilor din zonă, cu care mă salutam în mod frecvent și care-mi recomanda fast-food-uri în zonă. Eram chiar prietenă cu doamna de pe lîngă Tîrgoviște, cu un băiat cam de vîrsta alui meu care vindea legume în Piața Amzei și care-mi recomanda ce și cît să cumpăr din piață, mergeam pe mîna ei. Eram în admirația casierei grăsuțe de la Angst al cărei calm era, uneori, de invidiat. Știam cu lux de amănunte problemele familiale și locative ale doamnei de la cofetăria Casablanca și care pe vremuri fusese la Ambasador. Ne bizuiam pe recomandările, uneori prea costisitoare, ale șefei de la librăria Papirus, precum și pe ale celei de la Coloane. Țin minte cum ne întîlneam, pe stradă, cu diverși oameni cunoscuți care străbăteau în sus și-n jos bulevardul Magheru, printre care, de pildă, Irina Coroiu, critic de film, care, din păcate, nu mai e printre noi: chiar îmi amintesc, că, într-o perioadă, aveam prin zonă cam aceleași drmuri.

Deja, în enumerarea de mai sus, sînt oameni și locuri care nu mai există. Cofetăria Casablanca nu mai e acolo. Și nici librăria de la Coloane. Nici pe cerșetoarea blondă nu mai mai văzut-o, și nici pe aurolacii ăia, dintru începuturi… Casiera grăsuță s-a mutat, din cîte știu, de la Angst, iar doamna din Piața Amzei, piață care ea însăși s-a evaporat, a ajuns în Piața Norilor (unde o mai vizitez din cînd în cînd). Șefa de la librăria Papirus, doar, pare-mi se că a rămas pe poziții. În locul aurolacilor a apărut o parcatoare oficială, cu care mă salut pînă-n ziua de azi, deși mama nu mai e de mult…

Ba mă salut chiar și cu vecina cu care mama se tot ciondănea pentru că hrănea prea multe pisici și făcea mizerie. Mi-a devenit chiar dragă, cînd trece pe lîngă mine ca o fantomă pe stradă, în zona traversării spre McDonald’s-ul local.

Toți și toate cele de mai sus făceau parte, chiar indirect, printr-un soi de contaminare, din lumea mamei mele. Lumea mamei mele era și lumea mea, și-n ea mă simțeam acasă. Așa cum și lumea bunicului meu era tot a mea și era unul dintre puținele locuri în care nu aveam sentimentul de out of place și-n care mă simțeam în largul meu. De cîte ori terminam lucrul mai ales într-un loc neplăcut, care-mi dădea senzația că sînt un corp străin ce se potrivește acolo ca nuca-n perete, mă-ntorceam într-una dintre lumile astea familiare și mă scăldam în confortul lor protector. Doar așa îmi recăpătam puterile.

Din păcate, cînd nici unul dintre ei nu a mai fost printre noi, casele lor nu mi-au mai spus mare lucru. Au devenit doar niște ziduri goale și, desigur, cu amintiri, dar fără suflet. Nici nu prea am mai putut să le vizitez, ca să nu pățesc ca-n „Tinerețe fără bătrînețe”. Noroc cu lumea din jurul lor și cu unele personaje care s-au mai păstrat: ele mi-au mai redat, pe departe, cîte ceva din sentimentele famliare pierdute.

Foto: Ema Cojocaru