Pe vremea cînd încă eram eu copil mare, nu realizam relația pe care o aveam cu părinții și bunicii mei atunci. Nu înțelegeam cum evolua și cum funcționa mecanismul relației ăsteia părinte-copil decît, evident, din perspectiva privilegiată a veșnicului odor. Credeam că doar așa se poate, că așa mi se cuvine.

Părinții și bunicii erau, în diverse feluri, cumva mereu la dispoziția mea, cei care trebuiau să vegheze asupră-mi cu iubire necondiționată și să mă ajute în momentele pe muchie de cuțit ale vieții. Ei erau pur și simplu acolo.

Atunci nici nu realizam cît de important era acest lucru. Părea de la sine înțeles că asta era menirea lor: să fie prezenți în cercul care le înconjura progenitura pe care o zămisliseră, s-o apere cu piepturile lor și să-i aplaude, pe cît posibil, spectaculoasa evoluție. Să plîngă la necazurile ei, să rîdă la fericirile ei aparent insignifiante, dar, de fapt, formidabile. Să-i cunoască partenerii și să și-i asume, dacă nu să-i aprecieze, măcar să înțeleagă alegerile. Să fie acolo cu cîte un umăr disponibil de cîte ori era nevoie.

Mă gîndeam puțin, mai ales la început de drum, cînd eram foarte tînără, la viețile lor. La faptul că și ei aveau o viață, că simțeau și trăiau aproape exact aceleași lucurui pe care le simțeam și trăiam eu. Da, știam, de pildă, că mama mea mai avea idile, că s-a operat la un moment dat de tiroidă și că făcea afaceri imobiliare, chiar spectaculoase. Dar toate mi se păreau cumva ireale, într-o realitate secundă care nu mă privea în mod direct, pe care o resimțeam de la distanță, ca pe o simplă adiere. Realitatea adevărată era cea al cărei centru eram, idilele mele și speranțele mele de început de drum erau cele „adevărate”.

Și bunicul meu avea existența lui distinctă, în care mai toate se făceau în casă, cît mai simplu, în care nimic nu se arunca și totul se cîrpea, în care luptele politice se duceau  aproape pe viață și pe moarte și erau ascultate la un radio mic, dar cu suflet mare, și pensia se punea deoparte, dacă s-ar fi putut chiar integral. În care Noul era dușman și Vechiul era resuscitat pînă-n pînzele albe. Chiar și-n lumea asta aparent aridă, „the affairs of the heart” nu lipseau: erau vreo două-trei doamne care veneau zilnic pe la bunicul meu, cu diverse pretexte...

Dar, repet, mie toate astea mi se păreau o realitate secundă. Le observam, le trăiam chiar c-un fel de detașare care părea să spună, tîmp: nu asta-i adevărata realitate, e doar contextul ei. Adevărata realitate era cea în care mă-nvîrteam eu, cea în care dragostea era suverană, totul era pasional și romantic. Și, în același timp, în care, pe aceeași linie avîntată, ne (pluralul majestății) așteptau fapte mărețe, intelectuale desigur. În care urma să scriem atît de frumos și de neobișnuit încît cititorii aliniați într-o imensă coadă, ca la Disneyland, aveau să cadă într-o transă de atîta extaz. În care nu vom fi precupețit nici un efort ca să citim conștiincios, rînd cu rînd, teancul de cărți periculos suprapuse și-ngrămădite prin cotloane pe care le cumpărasem deloc ieftin din librăriile lumii.

Timpul a trecut și, încet-încet, rolurile s-au schimbat. Din centrul cercului m-am trezit pe nesimțite spre periferie. Din păzit, în păzitor. Din rol principal, într-unul secundar. Deodată, copilul meu, avînd vîrsta pe care o cam aveam eu în prima parte a poveștii, a ocupat locul din centru. Nu pentru că ar fi făcut el ceva pentru asta, ar fi uzurpat vreun tron imaginar, ci pentru că așa e-n firea lucrurilor. Ești împins dinspre centru spre margine de vîrtejul vieții-n defășurare. Treptat, ocupi un loc tot mai puțin central și bîjbîi spre ieșire.

Partea nostimă e că abia acum îți dai seama cum și ceilalți dragi ție, părinți și bunici, au trăit asta. Cum, de fapt, ei nu erau, chiar dacă îngrămădiți mai spre marginea cercului, în roluri secundare. Cum nici tu nu erai în cele închipuit principale. Că nu există niciunde o asemenea împărțeală și nici măcar un cerc și un centru.

Că fiecare își interpretează, în locul în care s-a nimerit, partitura cum se pricepe mai bine. Și că, la un moment dat, pentru cei care se simt în centru, ceilalți au roluri secundare. Importante, dar secundare. Paradoxul e că, atunci cînd treci în poziția de corist din cea de solist, cei pe care îi vedeai altădată în roluri secundare îți apar acum, brusc, într-unele principale. Deodată devin primadone și nu numai că începi să-i înțelegi, ba chiar să-i admiri și să-i iei ca modele. Toate ierarhiile ți se dau peste cap.

Te transformi, încet, în mama și bunicul tău, ale căror povești simți, deodată, că sînt ale tale. De pe marginea-centru (depinde de cum o privești) îți intri, confortabil, în rolul de personaj secundar pentru copilul tău. În fond, un rol de ocrotitor nu e puțin lucru. Pe lîngă postura de veghe, îți continui micile activități nesemnificative, de supraviețuire. În stilul bunicului, dar cu prestanța mamei.