Am văzut zilele trecute, pe unul dintre Discovery-uri, un documentar despre obedienţa faţă de reguli şi despre resorturile violenţei. Nişte educatori, laolaltă cu psihologi şi medici de specialitate, căutau să explice de ce, de pildă, o persoană e mai degrabă vărsătoare de pumni în capul unui semen decît o alta. Şi au luat-o oamenii la cercetat de la vîrstele cele mai fragede.

O grădiniţă într-una din zonele mai dubioase din vestul Londrei. Copii feluriţi, blonzi, bruni, roşii, albaştri, galbeni, în fine, cam ca în clipurile alea cu cîntecele din anii ’80 care preamăreau pacea pe pămînt (sau ca în acuarelele duioase din şcoala generală, pe care probabil că unii dintre dumneavoastră le mai păstraţi). Oamenii ăştia mari aduc o trotinetă pe care o lasă în mijlocul copiilor şi se retrag mai apoi fără să spună un cuvînt. În secunda în care îngeraşii (să vă imaginaţi aici odiosul semn al ghilimelelor scărpinate în aer) au rămas singuri cu jucăria respectivă, s-a dezlănţuit iadul. Geamurile au pornit a se cutremura de răcnete, rochiţe, pantalonaşi, tricouaşe cu Mickey Mouse au fost rupte, întinse, descusute. S-au cărat pumni în gură şi s-a smuls păr din capete. Personajele s-au grupat destul de repede în anume categorii. Au ieşit la iveală potenţialii lideri: un băiat şi o fetiţă. Băiatul, mai mic de înălţime, îi căra fetiţei şuturi în fluierele picioarelor. Fetiţa îşi ferea însă bunul cel mai de preţ – faţa rozalie şi codiţele împletite – şi ţinea ferm o mînă în gura băieţelului agitat. Amîndoi trăgeau de trotinetă. Băgătorii de seamă, oportuniştii care aşteptau să vadă cine cîştigă, sensibilii care dădeau a plînge, şmecherii care, în ciuda iureşului, nu scăpau din ochi trotineta – doar-doar i-or da drumul ăştia doi din mînă – s-au grupat şi ei. Să nu mă înţelegeţi greşit, educatorii nu i-au lăsat pe copii să se căsăpească de-a binelea. Totul era supravegheat şi s-a intervenit imediat ce a devenit clar că se lasă cu măcel. Era totuşi Marea Britanie, ţara în care scrie pe trotuare în ce parte să te uiţi la traversare şi ţara în care se împrejmuieşte cu panglici fosforescente o gaură în asfalt cît o cutie de chibrituri. Ei, una dintre concluziile experimentului era că un cap fraged n-are construite bine legăturile între două zone anume ale creierului. Puntea asta ajungea a fi solidă şi populată de neuroni cumsecade după nenumărate sfaturi şi exemple că nu e bine să te baţi, că e bine să împarţi un lucru şi cu alţii şi că, în general, nu poţi face tot ce-ţi trece ţie prin cap. Cu alte cuvinte, educaţie. Poate nu era întîmplător faptul că experimentul s-a făcut într-o zonă populată de categorii mai nefericite social. Căci, s-a văzut bine, mai ales la Londra, ce se întîmplă cînd hoardele de zombi de după blocuri se apucă să-ţi devasteze magazinul sau să-ţi dea foc la maşină. Sigur că şi englezii i-au înjurat, i-au bălăcărit şi le-au contestat existenţa. Unii. Alţii au zis că sînt manipulaţi şi instrumentaţi. O altă parte – odioşii susţinători ai toleranţei multiculturale – au susţinut că sărăcia şi lipsa de educaţie i-au împins să facă ce au făcut. În fine, nişte sinucigaşi, între care un parlamentar al regatului, s-au dus la unii dintre amărîţii ăştia acasă. Să vadă cum e. Şi de ce e cum e. Să vadă ce pune în oală pakistaneza aia. Cîte clase are tata. La ce vîrstă a părăsit şcoala ăl mic. Unii, în Marea aia Britanie, şi-au asumat „mahalaua ineptă“. Era, la urma urmei, unul dintre produsele societăţii lor, al sistemului lor de educaţie. Sigur, în România avem mari probleme să ne asumăm bietele greşeli personale. 

Violenţa e, în orice cap de om cuviincios, absolut reprobabilă. Însă a nu te duce cu mintea deschisă un pas mai departe şi a te întreba de ce, şi a nu te întreba măcar cum şi dacă se poate scoate din mocirlă gloata nefericită e mult mai comod. În fond, nu te deranjează foarte des. Viermii ăştia ies destul de rar din vizuinile lor p-acilea prin centru, iar la meci nu merge toată lumea. 

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.