- interviu -

Mă pregăteam pentru acest interviu şi vorbeam cu un responsabil de ONG, care îmi spunea că fenomenul sărăciei se extinde la scară mondială. Îmi dădea un exemplu: la Milano, în Italia – un oraş care nu avea problema vagabonzilor pînă în urmă cu 10-15 ani –, trăiesc 100.000 de copii abandonaţi. Aşadar, fenomenul nu se manifestă doar la Bucureşti sau în alte oraşe în care exista mai demult, ci s-a generalizat. Criza a dus la creşterea numărului de persoane fără domiciliu fix. Acel responsabil de ONG îmi spunea că lumea a început să se obişnuiască cu această problemă. Nu putem spune că o vom rezolva, dar ne putem angaja s-o gestionăm mai mult sau mai puţin corespunzător. Din ce spuneţi dumneavoastră, am impresia că situaţia degenerează continuu la Paris.

Da şi nu. Da, situaţia se agravează continuu pentru că şomajul antrenează acest fenomen de ruptură, apoi, există acea categorie de oameni ai muncii avînd o situaţie deosebit de precară, care ajung să cerşească pe stradă. De fapt, la Paris au existat întotdeauna cerşetori şi oameni fără adăpost, este o tradiţie de aproape o mie de ani. Să ne amintim de Curtea Miracolelor. Mereu au existat grupuri organizate de cerşetori, de oameni care întind mîna. Aceştia apar în toată literatura franceză, îi regăsim în opera lui François Villon, a lui Victor Hugo. Parisul a avut mereu o latură întunecată şi necunoscută, a avut cartiere în care oamenii trăiau din furturi mărunte, din cerşetorie. Ce s-a schimbat a fost deschiderea graniţelor, în sensul că Parisul este un oraş deschis către lumea întreagă. Pe străzile din Paris poţi întîlni afghani, kurzi, egipteni, tunisieni, magrebini, cîţiva africani din Africa Subsahariană şi mulţi oameni din Europa de Est: ruşi, moldoveni, romi, bulgari, cehi, polonezi, nemţi din Germania de Est. Parisul este nucleul unde se adună toate aceste naţionalităţi şi, cum în Franţa avem o politică foarte generoasă, cum sistemul nostru de sănătate le este accesibil tuturor (există ceea ce numim asigurarea de sănătate universală), oricine poate veni la Paris pentru a primi îngrijiri medicale atîta timp cît doreşte, fără a plăti nici o copeică – dacă îmi permiteţi să spun aşa. Franţa are, aşadar, o reputaţie de azil, de ţară-gazdă. Dar e adevărat că este o latură foarte deprimantă, dintr-un motiv foarte simplu: după cel de-al Doilea Război Mondial, epoca modernă a fost fondată pe ideea că sărăcia a rămas undeva în urmă, că toate clasele sociale urmau să se îmbogăţească, clasele medii se vor consolida, iar peste doar cîţiva ani, sărăcia va fi o simplă amintire din secolul al XIX-lea. Or, ne dăm seama că starea de criză pune pe tapet acest spectacol pe care îl credeam rezervat romanelor de Dickens, de Jack London sau de Victor Hugo. Întrebarea este: trebuie să ne obişnuim cu acest spectacol? Da, fără îndoială, pentru că va face parte din vieţile noastre multă vreme de acum înainte.

Diferenţe

Dacă peste zece ani vom ieşi din criză, timpul necesar pentru a absorbi toate aceste populaţii care nu au făcut faţă crizei ar fi foarte îndelungat, dar, oricum, ar fi profund deprimant pentru tinerele generaţii care vor să reuşească în viaţă şi care ajung să fie martore la un spectacol care le demoralizează. Nu este adevărat că există sărăcie lucie în toată Europa. Acest fenomen nu se observă în Europa de Nord, în ţări ca Olanda, în Germania mult mai puţin, nu veţi întîlni aşa ceva în Danemarca, Scandinavia, sau, oricum, într-o măsură mult mai redusă. Sărăcia există în ţările latine, în Europa de Sud, din care faceţi parte voi, românii, şi noi, francezii. Distincţia se face, în zilele noastre, mai ales între Europa Occidentală şi cea Răsăriteană. Din jumătatea nordică a continentului fac parte Germania, Austria, Polonia, Slovacia, Cehia, iar din jumătatea sudică – numită dispreţuitor de Berlin „Club Med al Europei“ – fac parte francezii, italienii, portughezii, spaniolii, grecii şi românii. Este o problemă politică teribilă, este foarte deprimant, dar aşa stau lucrurile, aşa sînt percepute popoarele din sud. Trebuie să cunoaştem situaţia, chiar dacă este deplorabilă.

În legătură cu ce spuneţi, există un filozof italian, Giorgio Agamben, care a scris un articol extrem de dispreţuitor, în care propune crearea unui imperiu latin care ar include Spania, Italia, Franţa şi alte state, pentru că nu numai că unui grec sau unui italian nu i se poate cere să trăiască ca un german, dar chiar dacă ar fi posibil, s-ar duce la dispariţia unui patrimoniu cultural în care se regăseşte, înainte de toate, o formă de viaţă.

Într-adevăr, aşa este, dar această propunere a apărut într-un moment de furie. Adevărul este că tinerii greci şi italieni merg să lucreze în Germania, acolo unde condiţiile de viaţă sînt mai bune. În Spania, rata şomajului în rîndul tinerilor depăşeşte 50%, toţi tinerii merg să muncească în Europa de Nord. Nu trebuie să facem această separare radicală între Europa de Nord şi Europa de Sud, deoarece sîntem în Europa peste tot. În Suedia, la fel ca la Berlin, mă simt în Europa; în aceeaşi măsură şi la Bucureşti sau la Atena. Europa este bogată datorită diversităţii culturale a lumii protestante din nord şi a lumii catolice sau ortodoxe din sud. Trebuie să păstrăm această unitate, altfel visul european s-ar distruge. Este adevărat că trebuie rezolvate problemele legate de datorii, iar ţările din Europa de Nord au gestionat mai bine economia decît Franţa, Spania, Italia sau Portugalia. Aceasta este o provocare pe care nu trebuie să o ignorăm, spunînd că vom diviza Europa, spunînd că Europa se opreşte la Roma sau la Paris, după care urmează, în nord, o populaţie nedefinită de barbari, de vikingi blonzi. Franţa se află undeva la mijloc, ea reuneşte Europa de Nord şi Europa de Sud. Între Lille şi Marsilia se întind două mentalităţi diferite şi, totuşi, vorbim aceeaşi limbă şi aparţinem aceleiaşi ţări, la fel cum România este o ţară din lumea slavă şi, în acelaşi timp, sînteţi de origine latină, înrudiţi cu italienii şi cu francezii. Aceste contradicţii culturale reprezintă o sursă de bogăţie, trebuie profitat de ele. Nu trebuie să facem simplificări de dragul unei crize economice care, oricum, o să treacă la un moment dat. Europa este bogată, are competenţe incredibile şi este adevărat că traversăm un moment dificil, dar nu este un motiv să cedăm în faţa disperării sau unei soluţii simpliste.

Nu credeţi că tot ceea ce se petrece în prezent – pentru că situaţia de criză durează de cinci ani deja – se reflectă în momentul alegerilor, cînd se observă că oamenii se orientează tot mai mult către mişcări populiste? Avem exemplul Italiei de curînd – cu Beppe Grillo –, a fost şi cazul din Franţa, unde stînga populistă şi Frontul Naţional au strîns împreună 25% dintre sufragii. Credeţi că această tendinţă se va îmbunătăţi sau se va înrăutăţi?

Cred că ne vom îndrepta simultan spre bine şi spre rău. Este adevărat că tentaţia extremistă este foarte puternică în Ungaria, cu partidul neonazist; în Grecia, cu Obdore; în Franţa, cu Frontul Naţional, care militează ferm pentru ieşirea din Europa. Uneori, sîntem acel sat de gali care se închide între propriile graniţe şi îi alungă pe germani, englezi, italieni, spanioli şi magrebini din Hexagon. Acest fenomen se observă în toate ţările, parcă ne deplasăm între doi piloni. Trebuie să facem faţă crizei economice şi să rezistăm, pentru ca extrema stîngă sau extrema dreaptă să nu ne împingă într-un impas din care să nu mai putem ieşi: ieşirea din zona euro, ieşirea de pe scena mondială. Pînă şi Belgia, care este o ţară mică, doreşte să se separe. Cum proiectul european a dezamăgit şi nu a protejat popoarele pe care se presupune că le reuneşte sub cupola sa, visul tuturor ţărilor europene este să se închidă în propriile graniţe, să renunţe la globalizare, la contactul cu lumea, şi să se limiteze la mica lor producţie locală de brînzeturi, la propriile lor recolte. Cred că aceasta este o soluţie disperată, dar îi poate cuceri pe unii, într-o perioadă în care perspectivele de redresare economică sînt, pentru moment, foarte slabe.

Cum putem să ieşim neafectaţi din criză, dacă nu există nici un proiect european de anvergură? Doar am văzut ce idei catastrofale a propus Europa în cazul Ciprului. Nici măcar nu au provenit de la nişte aleşi europeni, ci de la cîţiva tehnocraţi de la Bruxelles, ceea ce face să adîncească sentimentul de dezamăgire.

Dacă aş avea eu soluţia, aş fi tare fericit să v-o dau imediat, dar problema este că Europa nu există ca guvern politic. Aţi spus chiar dumneavoastră, este o adunare de tehnocraţi la Bruxelles, care lucrează în clădiri anonime şi decid viaţa politică a celor 27 de state membre. Europa nu are guvern, nu are armată, nu are Minstru de Externe, nici preşedinte. Înainte de toate, ar fi trebuit creată Europa politică, înainte de crearea monedei euro. Or, lucrurile s-au petrecut pe dos. Consider că proiectul european nu este mort, dar se află într-o stare de comă profundă şi trebuie să reluăm de la început proiectul european iniţiat după al Doilea Război Mondial, dar pe baze fragile. Trebuie să ne bucurăm de ceea ce am obţinut pînă acum, cum ar fi securitatea asigurată de NATO, schimburile comerciale, care sînt foarte profitabile, nu trebuie să dăm cu piciorul la crearea proiectului european care, totuşi, a adus avantaje enorme, de care nici nu ne dăm seama. Trebuie, însă, să mergem şi mai departe, către o Europă federală, o armată europeană, integrarea diverselor ţări, trebuie să ne orientăm către un mare lider european, care nu există în prezent, deoarece cele cîteva persoane de la Bruxelles care au putere de decizie nu ne pot scoate din impas. Peste un an şi două-trei luni vom avea alegeri europene, vom vedea dacă se produce un declic sau, dimpotrivă, vom continua să ne zbatem ca pînă acum, afectaţi de problemele pe care le cunoaştem bine.

Ideologii

Credeţi că ideologiile mai înseamnă ceva în Europa zilelor noastre? Mai putem spune că sînt de dreapta sau de stînga, dacă analizăm politicile duse de guverne în ultimii ani?

Da, cred că ideologiile încă nu au dispărut, ele supravieţuiesc, sînt indestructibile. Mai sînt monarhişti în Franţa, fascismul încă mai cucereşte anumite persoane, la fel şi comunismul. Sînt destui intelectuali în Franţa care îşi declară apartenenţa la comunism. Or, dacă ar fi să facem bilanţul tuturor crimelor comise de regimul comunist de-a lungul secolului al XX-lea... În timpul crizelor revin în forţă ideologiile simplificatoare şi cuceresc un număr mare de oameni care spun că cel puţin vor avea o autoritate în stat şi nu vor mai avea dezordine în ţară. Şi ruşii vor fi liniştiţi cu un dictator, deoarece străzile ar fi curate, trenurile ar ajunge la timp şi nu ar mai fi şomaj. În realitate, ştim că ar fi o soluţie aberantă, doar că în momentul în care nu mai au nici o speranţă, oamenii susţin orice lider, indiferent dacă este de extremă dreaptă sau extremă stîngă. Pentru anii următori, cel mai mult mă tem de revenirea în forţă a ideologiilor criminale din secolul trecut, cum ar fi fascismul sau comunismul – ar fi cumplite pentru democraţiile noastre.

Şi ce se întîmplă cu ideologiile democratice, cu stînga clasică, dreapta clasică?

Trebuie să reuşească prin ele însele, printr-o combinaţie de social-democraţie şi de liberă întreprindere. Dacă eşuează, uşa este deschisă pentru demagogii din ambele tabere, dar zarurile încă nu au fost aruncate. Varianta cea mai rea încă nu este inevitabilă. Ce este mai rău încă nu s-a produs, avem, totuşi, atîtea resurse! Ţările sărace ne văd ca fiind atît de bogaţi, în ciuda problemelor noastre, încît am impresia că cea mai cumplită greşeală pe care o putem comite ar fi să fim pesimişti. Ce mă îngrijorează cel mai mult este fatalismul pe care îl văd la intelectualii francezi, un fatalism de pisică grasă, care toarce nemulţumită, chiar lîngă bucata de ficat. Nu trebuie să cedăm acestei tentaţii. Putem fi pesimişti, dar trebuie să avem în continuare iniţiative şi să căutăm soluţii posibile, în loc să ne complacem în situaţia de a ne plînge. Să nu uităm ce a spus Nietzsche: „Să ne purtăm ca şi cum progresul ar fi încă posibil.“ Dar progresul încă este posibil! Eu sînt un partizan al progresului, sînt liberal de stînga: cred, în acelaşi timp, în libera iniţiativă şi în îmbunătăţirea sorţii tuturor; de aceea, într-o carte precedentă, denunţam ecologia radicală, care se pronunţa, în numele protejării planetei, în favoarea sărăcirii generale a populaţiei, ceea ce consider că este o soluţie agresivă şi nebună.

Datoria de a fi fericit

Într-o altă carte, vorbeaţi de datoria de a fi fericit în societatea occidentală. Credeţi că mai este cazul în prezent? Oare criza n-a atacat conceptul de datorie de a fi fericit?

Nu, din păcate cred că oamenii sînt datori să caute surse de împlinire chiar şi în vreme de criză economică. În profunzime, datoria de a fi fericit este o manieră de a căuta echilibru chiar şi într-o ordine economică constrîngătoare. Săptămînal, apar revistele pentru femei şi pentru bărbaţi cu sfaturi de dezvoltare personală. Noi, occidentalii, sîntem blestemaţi să credem în fericire, orice s-ar întîmpla. Cum spuneam, situaţia este foarte delicată deoarece, dacă fericirea este singura soluţie pentru societatea noastră, atunci cei care nu reuşesc să fie fericiţi cad în depresie şi au o proastă imagine de sine, nu mai ştiu să gestioneze grijile zilnice şi nefericirea. Este o ideologie destul de periculoasă, aceea de a le spune oamenilor că trebuie să fie fericiţi cu orice preţ.

Veniţi foarte des în România şi vă bucuraţi de entuziasmul cititorilor români. Puteţi percepe diferenţa dintre a fi fericit în România şi a fi fericit în societatea occidentală? România face parte din Europa, dar este diferită, este o îmbinare de spirit slav şi latin, de ortodoxism şi de catolicism, avem Moldova, dar avem şi Transilvania. Diferenţele sînt mari?

Da, cred că diferenţele dintre România şi Franţa sînt uriaşe, deoarece nu am avut aceeaşi istorie. Noi am avut norocul să fim eliberaţi de americani, iar voi, din păcate, de Armata Roşie. Această ruptură istorică rămîne fundamentală în istoria celor două ţări. Franţa şi România sînt ţări surori, deşi au avut şi divergenţe de-a lungul timpului. Nimic nu circulă mai repede ca ideile în vremurile noastre. Datoria de a fi fericit există şi în România, care este, ca şi Franţa, o societate cu tendinţe individualiste, în care se presupune că fiecare persoană este stăpînă pe propriul destin, că îşi trăieşte viaţa după cum consideră de cuviinţă. Poate că datoria de a fi fericit nu se pune în aceiaşi termeni în Franţa şi România, dar cu siguranţă se pune în ţara dumneavoastră în aceeaşi măsură ca la noi. Am impresia că asemănările dintre cele două ţări sînt mult mai mari decît diferenţele. Chiar dumneavoastră aţi spus că românii circulă foarte mult: 3 milioane de români trăiesc în alte ţări. Mulţi români vin în Franţa. Trecem zilnic pe lîngă români, fără să bănuim acest lucru, pentru că s-au integrat în societatea franceză. În 20 sau 30 de ani s-a creat treptat o mentalitate europeană uniformă, de aceea nu sînt de acord cu Giorgio Agamben. Fie că este vorba de Stockholm, Oslo sau Málaga, de Bucureşti sau Atena, există ambiţii comune care constituie ethosul european. La urma urmei, sîntem toţi produsul aceleiaşi istorii, deşi am avut istorii naţionale foarte diferite, chiar dacă voi, românii, aţi fost marcaţi de tragedia comunistă într-o măsură mult mai mare decît noi, francezii, care ne aflam de partea cea „bună“ a baricadei. Trăim în aceeaşi Europă, care se opreşte la frontiera românească, apoi urmează Rusia, care este o altă lume. Moscova nu vrea să intre în Europa, Moscova nu este o naţiune occidentală, ea atacă în mod constant spiritul european, deoarece acesta reprezintă libertatea, spiritul critic, democraţia şi gustul pentru artă, pentru arte frumoase.

Despre liberalism

După căderea regimului comunist în România, au existat neînţelegeri între intelectualii români şi cei francezi. Românii nu înţelegeau de ce atît de mulţi intelectuali francezi sprijiseră comunismul, în timp ce intelectualii francezi le reproşau colegilor lor români că sînt prea de dreapta. După 1990, existau, în lume, alte valori în afară de dreapta liberală. Credeţi că această dispută se stinge sau revine de fiecare dată în dialogurile dvs. cu intelectualii români?

Da, începe să dispară. În fiecare an particip la o întîlnire în Slovacia cu intelectuali polonezi, cehi, Adam Michnik şi alţii. Disputele încep să dispară, dar intelectualii români au dreptate aici. Atitudinea intelectualilor germani, francezi, britanici sau spanioli faţă de comunism a fost scandaloasă. După căderea Zidului Berlinului, cînd cei din Est au năvălit în Berlinul de Vest, în special asupra supermarketurilor de acolo şi a bogătaşilor care profitaseră de toate avantajele capitalismului, se purtau ca nişte maimuţe în căutare de banane, iar orbirea continuă a intelectualilor din Europa de Vest faţă de lumea a treia este scandaloasă; noi, cel puţin, sîntem indulgenţi faţă de comunism. E ceva infam în negarea realităţii, de aceea nu sîntem obligaţi să fim de dreapta liberală, dar putem fi de stînga liberală. Gîndirea liberală are, totuşi, frumoase titluri de glorie. Liberalismul este o ideologie politică frumoasă, care apără drepturile individuale faţă de preluarea puterii publice.

Şi totuşi, cuvîntul „liberalism“ este un cuvînt tabu în Franţa. Liberalismul este asociat cu neoliberalismul american.

Exact, ne gîndim la Reagan şi Thatcher, la financiarizarea economiei. Este o neînţelegere, liberalismul este o mare şcoală politică, avînd adepţi de dreapta şi de stînga, apărată de Tom Grill, de Stuart Mill în Anglia, care, înainte de toate, s-a bazat pe protecţia libertăţilor individuale faţă de abuzurile guvernelor. Cine nu este liberal la ora actuală, inclusiv intelectualii comunişti francezi, care sînt primii care ţipă cînd le sînt atacate libertăţile? Într-adevăr, această neînţelegere între Est şi Vest trebuie obligatoriu soluţionată, altfel nu înţelegem prea bine despre ce vorbim. Noi, francezii, sîntem copiii răsfăţaţi de după război, iar voi, românii, sînteţi victimele dictaturii comuniste, deşi nu mai există în prezent.

Da, a dispărut de aproape un sfert de secol. Aţi scris un roman, un thriller social. Înainte de acesta, aţi publicat o carte împotriva ecologiei radicale... Cînd veţi mai scrie despre dragoste, despre cuplu?

O, dar am scris deja mult despre dragoste şi cuplu, am vreo zece cărţi pe această temă. Poate că, într-o bună zi, o să scriu din nou despre relaţii, dar nu deocamdată. Am impresia că am spus deja foarte multe pe această temă, însă inspiraţia îmi poate reveni foarte rapid şi, totuşi, dragostea acoperă foarte multe domenii. Eu cred că un scriitor scrie mereu aceeaşi carte, doar că mereu sub alte forme. Probabil că urmează să scriu un eseu, am şi cîteva idei de romane, dar cu siguranţă voi reveni şi la tema dragostei, o voi aborda, numai că sub o altă formă.

Căsătorie vs dragoste

În Franţa are loc o dezbatere foarte aprinsă privind căsătoria între homosexuali. Au loc manifestări importante de ambele părţi, am impresia că mai ales din partea celor care se opun acestui proiect de lege. Sînteţi pentru această opoziţie?

Consider că opoziţia faţă de căsătoriile între homosexuali nu prea are de-a face cu homosexualitatea, este vorba, mai degrabă, de o opoziţie de ansamblu, la adresa guvernului lui Hollande. Cred că aici se amestecă mai multe lucruri. Pentru dreapta, care se dezintegrează, este o modalitate de a-şi strînge trupele, iar în spatele opozanţilor căsătoriilor gay se află opoziţia Bisericii Catolice, care se află în plină criză. Ştiţi că francezii nu prea mai merg la slujbă, numărul de preoţi este în scădere, Biserica Catolică traversează o criză de vocaţie, iar sosirea a cinci milioane de cetăţeni musulmani pe teritoriul francez a avut asupra catolicilor şi protestanţilor efectul unei bîte în moalele capului, iar în prezent reprezintă un moment de trezire. Căsătoriile între homosexuali sînt, pentru creştini, un pretext pentru a-şi reanaliza concepţiile, pentru a se remobiliza, pentru a fi mîndri de identitatea lor, pentru a spune că ne aflăm în faţa unei religii foarte demonstrative, foarte agresive şi vizibile, foarte practicante – islamul – şi este momentul ca şi noi, catolicii, să strîngem rîndurile şi să fim împreună în mod public. Consider că povestea căsătoriilor gay nu este altceva decît o ocazie de conjunctură pentru ca cele două tabere – Dreapta şi Biserica Catolică – să se reafirme ca atare.

Deci nu credeţi că opoziţia faţă de căsătoriile gay este puternică în sine?

Nu. Oricum, legea va fi adoptată, ea există deja în unele state europene, iar după instituirea căsătoriilor gay va trebui să ne gîndim la divorţul pentru homosexuali. Faptul că homosexualii se căsătoresc nu schimbă cu nimic instituţia căsătoriei, care este în criză de vreo 40 de ani. Oricum, mariajul pierde teren în Franţa, francezii se căsătoresc din ce în ce mai puţin, ei recurg tot mai mult la PACS – un pact de uniune civilă: oamenii trăiesc în uniune liberă, în concubinaj, iar legea le oferă aproape aceleaşi avantaje ca oamenilor căsătoriţi, mai puţin pe plan fiscal: pot avea copii, pot beneficia de alocaţii. Căsătoria ca instituţie se află în criză profundă. După cum am scris într-o altă carte, căsătoria din zilele noastre se bazează doar pe iubire, ea nu mai este sacră, ca odinioară, în ţările de tradiţie catolică, deci nici căsătoriile între persoane de acelaşi sex nu se vor sustrage acestei evoluţii. Aşadar, homosexualii şi lesbienele se vor căsători, după care vor divorţa, vor avea loc procese, litigii, avocaţii se vor îmbogăţi un pic mai mult.

Prin urmare, cei mai cîştigaţi vor fi avocaţii. În prezent, adevăratul trio adulterin nu mai este format din amant, soţ şi soţie, ci din soţ, soţie şi avocat. Avocatul este amantul ambelor părţi şi se va îndrepta către partea care îl va plăti mai bine. Căsătoriile între homosexuali nu vor schimba radical nici familia, nici căsătoria. Trăim un fenomen foarte paradoxal în ţările occidentale, la fel şi în România. Pe de o parte, avem o valorizare extremă a familiei pe care am ales-o, ne adorăm copiii, copiii sînt regii societăţii, vrem pentru copiii noştri cea mai bună soartă posibilă, iar pe de altă parte, căsătoria ca instituţie pierde teren, oamenii se separă, divorţează, formează alte familii, deci nu trăim momente de decadenţă – cum spun pesimiştii sau conservatorii –, trăim, dimpotrivă, un moment de recompunere a formelor familiale; însă – contrar a ceea ce auzim adesea, – familia este cea care triumfă în prezent, numai că această familie se bazează nu pe legături de constrîngere, ci pe legături de dragoste, de aceea este dificil să locuieşti cu persoana iubită. Pentru că ne iubim, iar în ziua în care nu ne mai iubim, uniunea se distruge – şi aceasta este marea provocare a secolului următor.

Deci trebuie să consolidăm dragostea, dacă ea este liantul dintre oameni...

Exact, trebuie să luptăm pentru a consolida dragostea. Problema care se pune şi care se punea deja pe vremea strămoşilor noştri este următoarea: se poate clădi o uniune durabilă numai pe dorinţă şi pasiune? Oare nu trebuie introduse în cadrul căsătoriei sau al cuplului elemente pe care noi, oamenii moderni, le îndepărtăm cu oroare – cum ar fi interesul economic, interesul financiar, avînd în vedere că un cuplu este o mică entitate economică? Dacă eşti sărac, dragostea dispare foarte rapid, trebuie să-ţi poţi creşte copiii sau să închiriezi un apartament convenabil, să duci o viaţă decentă, să-ţi poţi permite să pleci în concedii, călătorii, dar trebuie să integrăm elemente realiste, şi cum am putea, dacă ne-am bucurat atît de mult să ne debarasăm de ele, pe motiv că sînt nişte idei învechite din secolul al XVIII-lea, al XIX-lea? Cred că asta a fost prostia eliberării sexuale, un scriitor libertin chiar o afirmă. Da, a fost prostia acelor ani cînd nu aveam pe buze decît cuvinte ca poftă, dorinţă sexuală, pasiune şi cred că în prezent ne dăm seama că n-o să mai ajungem în vremurile anilor ’60, cu emanciparea femeilor, cu eliberarea moravurilor. Nu prezintă interes să revenim în trecut, dar vom tempera acest progres prin reintegrarea elementelor care erau considerate pînă în prezent tabu. Rolul banilor, de exemplu. Foarte puţini vorbesc despre această temă. Protestantismul este religia banilor. Anglo-saxonii adoră banii. Mai este şi diferenţa de roluri economice în cuplu. Ce se întîmplă în cuplu cînd femeia cîştigă mai mult decît bărbatul şi are o poziţie socială mai avantajoasă? Este o situaţie foarte dificilă, care se vede în cazul femeilor politice de anvergură din Franţa – soţul lor abia dacă există. Aceasta este o recompunere a rolurilor tradiţionale, care o să fie pasionant de analizat în anii care vin.

Şi credeţi că această recompunere va avea loc în 10-15 ani?

Cred că este deja în curs. Nu este vorba despre decadenţa familiei – a tradiţionaliştilor, aşa cum se spune –, ci familia se reconstruieşte pe noi baze, poate peste 12-15 ani chiar vom asista la renaşterea dragostei, probabil că va fi un fenomen minoritar, rezervat celor puţini şi fericiţi, snobilor şi nobililor care vor regăsi plăcerea mulţimilor. Doar snobii se vor mai căsători. Nimic nu este decis definitiv, de aceea nu sînt pesimist nici în ceea ce priveşte familia, nici căsătoria, nici Europa, pentru că trebuie să ne păstrăm sîngele rece pe timp de criză. Panica înseamnă să cădem iremediabil tocmai în ceea ce vrem să evităm.

Pascal Bruckner este romancier şi eseist francez. Cel mai recent roman al său, Casa Îngerilor (2013), a fost tradus în limba română la Editura Trei şi a fost lansat, de curînd, şi la Bucureşti.

(fragment din interviul realizat de Luca Niculescu pentru postul Digi TV)

traducere de Iulia NEGRU

Foto: L. MUNTEAN