De vreo lună jumătate trăiesc cu doi dovleci pe balcon. Mi-i dăduse taică-meu de la ţară: ia-i, fă-i băiatului plăcintă şi chip cioplit de haloin. Şi i-am tot ţinut, m-am tot lovit de ei. Zilele trecute hop şi haloinul. Tai capacele de dovleac şi mă trezesc cu ziduri goale, fără miez. Bune de cioplit, inutile pentru plăcintă. Iar n-am noroc să-mi fac plăcinta. Nu e prima oară cînd taică-meu îmi dă astfel de produse goale de conţinut. A crescut porc mare şi era plin de grăsime şi zgîrciuri şi m-am chinuit să-l aduc în Bucureşti fără să mă aleg cu o ciosvîrtă. Acum dovleacul. Vinul altădată făcut de mîntuială. Există ceva în a face la ţară gustoasele, există ceva ce te poate face neom, să munceşti degeaba, de nebun. Acest ceva e porcul care e porc, dar nu e porc, dovleacul care e dovleac, dar e bun de dat la porc şi aşa mai departe, cum piaţă ce nu e piaţă este cea din Vitan. Fiindcă am dat fuga să iau un dovleac de miez şi plăcintă şi am nimerit în Vitan, la piaţă. Aici totul era făcătură. M-am uitat uluit: ţăranul nu era ţăran, era ţigan, cartoful nu era românesc, era din altă lume, şi am privit mai departe în galantare: din întîmplare mi-au căzut ochii pe tampoanele igienice care erau false, pe plasticul de lighean care era „de mort“. Mi-am luat repede dovleacul, aşa cum era, şi am fugit. Fugă, nene! De lene, fiindcă ar fi trebuit să merg încă un sfert de ceas în Rîmnicu Sărat, la piaţă.