În călătoria noastră prin Slovacia, am ajuns în trei sate din zone diferite ale țării. Sate îngrijite, cu asfalt bun pînă în mijlocul pădurii, cu apă curentă, gaze, canalizare, care nu-È›i creează senzaÈ›ia de „la È›ară“ din România, deÈ™i au È™i ei vaci, cai sau păsări de curte, în unele cazuri mufloni. Casa „părintească“ din chirpici a dispărut (dacă o fi existat vreodată), a fost înlocuită de o casă nouă mai trainică, de multe ori tip vilă, însă nimic opulent sau grotesc, totul e construit cu bun-gust. Însă ceea ce m-a impresionat cu adevărat în cele trei sate, iar la noi lipseÈ™te cu desăvîrÈ™ire, este spiritul comunitar.
Slanská Huta. Un sat aproape de graniÈ›a cu Ungaria È™i la vreo douăzeci de kilometri de Kosice, al doilea oraÈ™ ca mărime din Slovacia. 200 de locuitori. Unul dintre satele cele mai mici din È›ară È™i printre cele mai „sărace“ – după cum ne spun localnicii. Cîteva ulicioare cu case cochete, în vîrful unui deal împădurit, salbăticia locului îÈ›i taie respiraÈ›ia. De pe platoul din spatele primăriei se vede Ungaria pînă hăt departe. Un mic paradis. Ne întîmpină primăriÈ›a, o femeie prietenoasă de maximum 35 de ani, într-o rochie scurtă, subÈ›ire, de vară, nimic care să-È›i inspire vreo autoritate, nici nu ne‑am prins din prima cine era, se tot învîrtea în jurul nostru zîmbind È™i urîndu-ne bun-venit în slovacă. Primăria e o clădire nouă care adăposteÈ™te o sală de È™edinÈ›e, cîteva birouri, o „sală de cultură“, o bucătărie. În bucătărie se găteÈ™te de zor, se face gulaÈ™ pentru sărbătoarea de a doua zi – Ziua Tatălui. La È›ară, în Slovacia, prepararea gulaÈ™ului la ceaun, în aer liber, este sport naÈ›ional, cam ca la noi cu micii, doar că necesită mai mult timp. Mergem la terenul de fotbal al satului – documentarea noastră e legată de echipele din ultima ligă È™i aici, la Slanská Huta, se pare că există o echipă care nu prea cîÈ™tigă, dar supravieÈ›uieÈ™te în campionat. Ne aÈ™teaptă cîÈ›iva membri ai echipei la vestiare, un soi de coÈ™melii care adăpostesc niÈ™te duÈ™uri, o ladă de bere È™i o vitrină cu trofeele prăfuite ale echipei care a prins È™i vremuri mai bune. Am senzaÈ›ia că slovacii sînt înnebuniÈ›i după trofee de orice fel È™i le produc pe bandă rulantă, aici poÈ›i obÈ›ine oricînd o cupă, în cel mai rău caz pentru bună purtare. Deasupra vitrinei tronează È™i o trusă de prim-ajutor, pierdută poate de bunicii noÈ™tri prin MunÈ›ii Tatra, atunci cînd făceau parte din armata eliberatoare. Jucătorii sînt cam abÈ›iguiÈ›i È™i fac grătare în faÈ›a vestiarului, oricum astăzi nu au meci È™i se relaxează.
PrimăriÈ›a insistă să ne arate È™i muflonii din sat, au o crescătorie undeva în pădure, sînt un fel de mîndrie locală. Apoi, mergem încă zece kilometri pînă la lac. E un drum prin pădure, nu pot trece două maÈ™ini una pe lîngă alta. Lacul e într-o văioagă, e un loc turistic, însă doar pentru cunoscătorii din zonă. Multă vegetaÈ›ie È™i un luciu de apă în care unii se scaldă, alÈ›ii pescuiesc, cei care se plictisesc beau o halbă de bere la un restaurant rustic de pe mal. Locul e total out of time, ar putea fi din timpul comunismului cehoslovac, de acum sau de peste o mie de ani. CîÈ›iva turiÈ™ti stau cu burÈ›ile mari, umflate de la bere, la soare, alÈ›ii îÈ™i plimbă aceleaÈ™i burÈ›i pe la umbră. În mijlocul lacului violaceu pluteÈ™te un colac uriaÈ™.
Cierny Balog. Spre deosebire de Slanská Huta, care e un sat izolat în pădure, Cierny Balog e un sat turistic în munÈ›i. Un fel de Cheia de la noi, însă aici sînt È™i mai multe vile sau pensiuni care se înÈ™iruie pe marginea drumului, de fapt pe marginea liniei ferate a „mocăniÈ›ei“. Pentru că atracÈ›ia principală a locului e un tren forestier. Pe vremuri transporta buÈ™teni, astăzi transportă turiÈ™ti. Ce zic eu un tren forestier? E de fapt o întreagă industrie locală dezvoltată în jurul acestui trenuleÈ› care are mai multe tipuri de locomotive, mai multe rute prin pădure, în funcÈ›ie de bugetul fiecăruia. Fascinant e È™i muzeul din staÈ›ia principală, cu multe machete de trenuri – apeÈ™i pe un buton È™i trenurile în miniatură încep să se deplaseze printre munÈ›i È™i prin tunele. Șeful staÈ›iei e un ceh voinic care nu-È™i pierde timpul prin birouri, încearcă să fie cît mai util, aleargă, transpiră, primeÈ™te turiÈ™ti, îi serveÈ™te cu bere rece la micul bufet al gării. Se declară foarte mîndru de „trenuleÈ›ul“ lor care este „înfrățit“ cu un tren forestier identic tocmai din Taiwan, există cîteva fotografii drept mărturie – taiwanezii feroviari au venit în mai multe rînduri la Cierny Balog, ei s-au dus în Taiwan pentru schimb de experiență, acum se pregătesc să le facă cadou o locomotivă cu aburi care va fi îmbarcată pe un vapor È™i va porni spre Asia. Ne urcăm în tren, traseul durează 40 de minute prin pădure, totul e amenajat pe drum – poteci pentru turiÈ™tii care vor să coboare È™i să-È™i continue plimbarea pe jos, toalete È™i coÈ™uri de gunoi în pădure, un È›arc cu căprioare, diferite relicve din timpul ocupaÈ›iei sovietice, precum un camion sau un elicopter. Totul e comercial, însă nu e kitsch. Dacă plăteÈ™ti o sută de euro (per grup), poÈ›i avea parte È™i de o experiență „extremă“ – un jaf al mocăniÈ›ei, din pădure îÈ™i face apariÈ›ia o bandă de haiduci slovaci, costumaÈ›i ca pe la 1800, care atacă trenul. În rest, Cierny Balog e un sat turistic, însă deloc sufocat de turiÈ™ti, în general slovaci, sosesc în grupuri discrete, mulÈ›i oameni de vîrsta a treia cu beÈ›e de trekking, alÈ›ii, mai tineri, pe biciclete, fac trasee de week-end prin mai multe sate. N-am văzut grupuri zgomotoase, boxe cocoÈ›ate pe capotele maÈ™inilor, grătare fumegînd la marginea drumului. După multe experienÈ›e de prost-gust prin È›ara noastră, mai ales pe Valea Prahovei, mi se pare incredibil că la munte poate să fie È™i aÈ™a – liniÈ™te.
Sneznica. O comună în partea de nord a țării, aproximativ o mie de locuitori, aproape de oraÈ™ul Zilina È™i de graniÈ›a cu Polonia. Tot la munte, de fapt toată Slovacia e numai munte, însă nu e un loc turistic. Cînd am ajuns noi, aproape toată suflarea satului se adunase la stadion, unde se sărbătorea Ziua Tatălui (o sărbătoare care, din cîte am înÈ›eles, a devenit populară în ultimii ani). Ceea ce însemna multe ceaune cu gulaÈ™, desigur È™i multă bere, iar pe plan secund, fotbal, un soi de campionat ad-hoc la care participa toată partea bărbătească cuprinsă între 5 È™i 70 de ani. AÈ™a cum mă aÈ™teptam, se împărÈ›eau diplome È™i trofee în dreapta È™i-n stînga, iar petrecerea se tot muta de pe stadion la mesele din lemn ale barului din incintă, transformîndu-se treptat într-o beÈ›ie cuminte de după-amiază. Din cînd în cînd mai izbucnea cîte un cor vesel de cîntece, cîte unul se mai clătina sau cădea peste masă, ceilalÈ›i îl ridicau fără să se sinchisească prea tare. Am descoperit cît de relaxant este să asiÈ™ti la petrecerea unor străini din a căror limbă nu înÈ›elegi o iotă. Însă la ora 6 fix trebuia să se termine È™i s-a terminat. Într‑un timp record, cei care sărbătoreau, beÈ›i sau treji, au strîns corturile întinse special pentru petrecere, au adunat resturile, au dus gunoiul, au lăsat totul curat, imaculat. Organizare È™i eficiență, exact ca la nemÈ›i. Îmi dau seama că la noi cheful s-ar fi întins pînă spre dimineață, nimeni nu s-ar fi dat plecat, cît despre gunoaie, să vină ăia de la primărie È™i să le ia. De curînd, am scris o carte împreună cu Jan Cornelius – De ce nu sînt românii ca nemÈ›ii? –, în care încercăm, printre altele, să surprindem È™i să explicăm diferenÈ›ele de mentalitate. După călătoria prin Slovacia rurală, încep să-mi pun È™i alte întrebări, mai complexe: „De ce nu-s românii ca slovacii?“. De ce lucrurile care par simple È™i fireÈ™ti la alÈ›ii, la noi devin imposibile?
