Sînt printre cei care bombăne „generația Facebook“: spun, ca mai toți cei din generația mea (plus zece-douăzeci de ani), că sînt superficiali, repeziți, fără orientări precise, cu scopuri minimale, anonimizați de emoticoane și enter-uri rapide etc. Și totuși, blazarea generației mele nu mi se pare mai puțin imatură, superficială, repezită, o blazare care stă sub semnul lui „N-o să se întîmple nimic, habar nu au de capul lor, nu știu ce vor, pentru ei revolta e o distracție“.

Tinerii români au suferit un șoc: cîteva zeci dintre ei au murit sau au suferit răni grave, într-o circumstanță banală, cotidiană: într-un club, precum multe altele din țară. Au ieșit în stradă să protesteze. Iată motivele pentru care cred că e vorba de un lucru bun. Cel puțin deocamdată, așa cum stau lucrurile acum, adică sub forma unei demonstrații pașnice.

1) Efortul de coeziune. Nu cred în solidaritatea sub formă de replici șmechere și consoane bălmăjite, născută pe rețelele de socializare. Valoarea supremă a unei comunități, solidaritatea în fața răului trebuie exersată față către față, acolo, pe teren, unde poți constata cît de diferit este cel din generația ta și poți exersa toleranța față diversitate. Unde trebuie să faci efortul să-l privești în ochi pe cel cu care dialoghezi, pe cel care ți se opune sau pe cel care ți se alătură. Acest efort trebuie susținut, și nu fisurat cu îndoieli acre.

2) Curaj. Tinerii noștri stau prea mult ascunși, protejați în spatele profilurilor create pe Facebook. La adăpostul nickname-urilor şi al forumurilor de subsol, au opinii inflamate, radicale, vitejii pubere și vorbe la îndemînă. În stradă, ei au căpătat chip, carne, oase, emoții și idei, verificate și conturate în circumstanțe reale. E un curaj care merită apreciat din plin.

3) Empatia, reacția promptă, benefică și civilizată în fața durerii. În urma accidentului din club, au rămas părinți sau frați îndurerați, victime care suferă dureri atroce, copii orfani, toate din cauza indiferenței autorităților față de măsurile de securitate necesare în spațiile publice. Tinerii au organizat un marș al tăcerii, în care au adus flori și lumînări, au donat sînge și au păstrat momente de reculegere. În fața nepăsării funcționarilor publici, semnul de compasiune și de respect al unei generații întregi, semn arătat într-un mod bine strunit, fără excese și pompă, mi se pare remarcabil.

4) Efortul de a pricepe pe ce lume trăiesc. E adevărat, nu știu ce vor. Luați repede la întrebări cu privire la niscaiva programe sau forme de organizare, entuziasmul lor pare că pălește și dă semne de retragere în nemulțumire. Dar mi se pare că doar acolo, în stradă, umăr la umăr cu alții ca ei, față în față cu ce îi nemulțumește, cu ce li se pare puțin sau ineficient, cu propriile întrebări legate de rost, utilitate, benefic și malefic, vor ști ce să facă mai departe. Spre deosebire de ei, generația noastră a „beneficiat“ de un contur precis, unic, al răului: comunismul. Era un consens asupra granițelor care despărțeau binele de rău. Astăzi, răul nu mai are chipuri atît de precise. De unde să începi, cu cine și cu ce să pornești la drum, cînd nimic nu e ceea ce pare, cînd descoperi peste tot corupția, ignoranța, nesupunerea în fața legii, discursul dublu, tăria clanurilor și a intereselor transpartinice? Revolta lor, cu posibilele derapaje, e o etapă pe care trebuie să ne-o asumăm, dacă vrem ca tinerii de azi să fie maturii responsabili de mîine.

Ar mai fi de spus două lucruri importante. 1) Observațiile mele nu sînt făcute de la înălțimea unui „bătrîn înțelept al tribului“, ci de la cea a unui simplu cetățean român, care nu vrea să devină balast, prin mentalitate și vîrstă, prin identificarea greșită a răului. În fond, viitorul generației mele e mai mic decît al celor ieșiți în stradă și nu am altceva mai bun și mai înțelept de făcut decît să încerc să îl privesc cu ochii lor. 2) Nu idealizez și nu încurajez mișcările de stradă. (O societate bine coaptă nu are nevoie de ele pentru a-și regla greșelile, delabrările.) Nu îi idealizez nici pe tinerii care le-au inițiat. Știu că există o disproporție enormă între ceea ce își doresc și ceea ce se poate face, între felul în care visează să trăiască și sacrificiile pe care sînt dispuși să le facă pentru normalitate. Mai știu că o astfel de mișcare nu poate avea, imediat, rezultate spectaculoase, nici cu privire la felul în care merge țara, nici cu privire la felul în care își croiesc destinul românii, fie ei tineri, maturi sau bătrîni. Dar nici nu mi se pare o soluție înțeleaptă să opunem vocii care ne cheamă la schimbare – e adevărat, nesigur – acreala noastră și lipsa noastră de orizont.