Revoluţie şi contrarevoluţie migratorie în UE
„Ce naiba caută sirienii ăştia la noi? îşi spun exasperaţi bulgarii“, ne povestea pe un ton amuzat o cunoştinţă arhitectă care tocmai se întorsese la Paris din ţara sa natală. Nu m-am putut abţine să-i întorc vorba: „Dar ce fac milioanele astea de bulgari sau de români aici, în Occident?“ „Bine-bine, asta o ştim noi aici, unde e democraţie“, mi-a răspuns interlocutoarea mea, stabilită în Franţa după căderea comunismului. Pe moment, părea uşor jenată, ceea ce nu a împiedicat-o să adauge: „De cînd au omorît doi dintre ei, se pare că n-au mai pus piciorul în Bulgaria!“
Desigur, putem şicana reamintind că, atunci cînd cineva mergea la Viena sau la Paris, se spunea pe vremuri, în bulgăreşte, că se ducea în Europa. Dar reacţiile în Europa Centrală, în ţări ca Polonia şi Ungaria, vreme îndelungată considerate ca exemple în materie de tranziţie democratică, au fost şi mai virulente. Cum se face atunci că această venire masivă de refugiaţi/migranţi din Orientul Apropiat şi din Africa a declanşat reacţii de respingere atît de disproporţionate în ţările de Est faţă de ce s-a întîmplat în vestul Bătrînului Continent?
Mai precis, este vorba despre fostele ţări comuniste, dat fiind că atitudinea Greciei a fost diferită. Intrigat de acest decalaj, am început să mă întreb dacă nu cumva rasismul ar fi pur şi simplu motivul. Totuşi, în acest domeniu, nici occidentalii nu stau mai bine.
Iată de ce cărţulia lui Ivan Krastev, bulgar, la fel ca interlocutoarea mea pomenită mai sus, apărută lunile trecute în engleză (After Europe) şi în franceză (Destin de l’Europe) mi-a căzut în mîini la momentul potrivit.
Da, spune în substanţă I. Krastev, filozof de formaţie şi editorialist apreciat la New York Times, globalizarea a oca-zio-nat o criză migratoare fără precedent: astăzi, oamenii au tendinţa să compare situaţia lor cu aceea a locuitorilor ţărilor prospere. Conducătorii democraţiilor occidentale greşesc neluînd măsurile care se impun. „În anumite cazuri, ei ar trebui să răspundă cererilor de întărire a frontierelor exterioare“ (p. 149). Redactată în 1951, în funcţie de refugiaţii care veneau din estul Europei, convenţia privitoare la statutul refugiaţilor este inaplicabilă în contextul actual (p. 38). În acelaşi timp, el nu ezită să se pună în pielea refugiaţilor/migranţilor, aceşti termeni sînt folosiţi alternativ în carte. „Pentru aceşti oropsiţi ai vieţii, a pune piciorul în Europa este o simplă necesitate“ (p. 24). „Ideea de schimbare e sinonimă la ei cu schimbarea de ţară, nu de guvern“ (p. 45).
Avem de a face cu o veritabilă „revoluţie migratorie“, insistă autorul, adăugînd imediat: „ca orice revoluţie, aceasta conţine contrarevoluţia sa potenţială“ (p. 24). Pagubele aduse de o asemenea contrarevoluţie sînt considerabile şi ridică tot atîtea (dacă nu mai multe) probleme ca și revoluţia. Pentru „majorităţile angoasate“, criza actuală este „fructul nociv al unei conspiraţii urzite de comun acord de elitele cu o mentalitate cosmopolită şi de imigranţi cu o mentalitate tribală“ (p. 24). „Ideile liberale fondate pe principiul toleranţei, reduse fără ezitare la political correctness, sînt azi considerate ostile poporului“ (p. 33). În centrul demonstraţiei lui I. Krastev se află ideea că valurile migratorii au provocat o „renaţionalizare a politicii şi o renaştere concomitentă a frontierei Est/Vest“ (pp. 62-63), poate mai periculoasă decît aceea Nord/Sud. „Criza migratorie a alimentat fricile societăţilor est-europene, făcînd în acelaşi timp să crească în Vest o puternică ostilitate faţă de Europa de Est, cel puţin în anumite pături ale societăţii occidentale care fuseseră dintotdeauna favorabile integrării fostelor ţări comuniste în UE“ (p. 147).
Viziunilor înguste, „tiranizante“ (p. 18), care au mare trecere azi în Europa, I. Krastev le opune „universalismul liberal“ şi „liberalismul constituţional“, asociate „patriotismului constituţional“ al lui Habermas (p. 110). Simpatia sa pare să se îndrepte mai repede spre elitele meritocratice de la Bruxelles, a căror izolare o deplînge. De capacitatea acestora de a inspira încredere depinde viitorul proiectului european (p. 118, p. 125), scrie el. În dezacord cu cei care văd în migranţi un fel de „avangardă virtuală a oropsiţilor“, el reaminteşte în schimb că „noile mişcări sociale – Indignaţii, Occupy [Wall Street] sau grupurile care militează contra austerităţii – au demonstrat că cetăţenii pot şi ştiu să reziste“ (p. 114). Din păcate, adaugă el, „cultura antiinstituţională a protestatarilor şi respingerea oricărei ideologii le condamnă la ineficacitate“. În plus, partide precum Syriza şi Podemos „asociază prea strîns ideea de democraţie cu aceea de suveranitate naţională“ (p. 116).
Unica notă optimistă care se degajă din carte priveşte recenta victorie a lui Emmanuel Macron (p. 145). Va contribui acesta la o schimbare efectivă a politicii duse de Bruxelles, aşa cum a promis în timpul campaniei prezidențiale? Greu de zis deocamdată.
În mai multe rînduri, I. Krastev deplînge entuziasmul slab manifestat de către cei care sînt a priori favorabili cauzei europene pentru eforturile de a contracara riscul de destrămare a Uniunii Europene. „Europenii nu mai visează la nicio utopie îndepărtată“ (p. 24); tentativele de a face din Europa, ca şi din drepturile omului, un substitut al utopiilor naţionale sau internaţionale (socialismul) au eşuat (p. 51). Acest eşec, putem adăuga, era totuşi previzibil. Europa nu poate fi un obiectiv în sine, ci un cadru – construit pornind de la valori şi repere comune statelor care aderă la Uniune – susceptibil să favorizeze realizarea unor obiective stabilite în funcţie de aspiraţiile societăţii. Oricît de justificat ar fi pesimismul lui I. Krastev în contextul actual, nu ne putem mulţumi cu diagnosticul lui. Excepţiile nu lipsesc şi, oricum, sectoare importante ale societăţii rămîn ataşate „ideilor liberale fondate pe principiul toleranţei“, iar dorinţa de a trăi împreună altcum, voinţa de a schimba colectiv lucrurile, lupta contra nedreptăţilor continuă să alimenteze proiecte sociale novatoare, inclusiv socialiste, care rămîn utopice atîta timp cît nu găsesc forme de realizare.
„Cetăţeanul care iese pe stradă să demonstreze vrea o schimbare, dar refuză orice formă de reprezentare politică“ (p. 115) notează, dezabuzat, I. Krastev, referindu-se implicit la impasul în care se regăsesc „noile mişcări sociale“. Acest impas poate fi însă explicat, cel puţin parţial, pornind tocmai de la situaţia din ţările de Est. Problematica acestora este desigur prezentă în carte. „A trăi sfîrşitul non-violent al unei lumi [comuniste] pe care o credeam intangibilă a fost o experienţă fondatoare pentru generaţia mea“ (p. 21). Conştienţi, datorită acestui şoc traumatizant, de fragilitatea oricărei construcţii politice, est-europenii pot foarte bine considera dezagregarea UE posibilă şi chiar firească, conchide I. Krastev (p. 22). O fi oare un semn de înţelepciune? Poate, însă mai interesante de relevat pentru a înţelege criza actuală mi se par a fi experienţele negative acumulate de-a lungul istoriei recente a fostelor ţări comuniste, experienţe ale căror efecte se resimt şi în Occident.
Acapararea de către regimurile comuniste a discursului critic şi folosirea lui contra celor care denunţau contradicţiile pe care erau întemeiate aceste regimuri şi care combăteau nedreptăţile perpetuate de acestea a dat naștere la performanţe fără precedent în materie de dominaţie. Însuşindu-şi utopia, pretinzînd să o încarneze, ele condamnau orice posibilitate pentru ca „supuşii“ lor să aibă recurs la utopie. Socialismul real i-a dezarmat în cele din urmă tocmai pe aceia care erau în măsură să afirme un proiect novator, de unde inflaţia unor noţiuni precum „eliberare“, „emancipare“, „revoluţie“, „internaţionalism“, „socialism“. Reacţia est-europenilor după implozia comunismului a fost elocventă în această privinţă: totul devenea posibil pentru ei, or, practic, majoritatea lor s-au dovedit incapabili să întreprindă altceva decît imitarea – din mai nimic şi în absenţa oricărui simţ critic – a Occidentului sau mai precis a ideii pe care şi-o făceau despre Occident. Inutil de precizat caracterul relativ al adeziunii la valorile fondatoare ale Uniunii Europene de-a lungul acestei perioade. Această dublă experienţă negativă a contribuit la regresiunea* la care asistăm azi în Europa, unde autoizolarea comodă face casă bună cu un cinism nelimitat. Iliberalismul plebiscitat în unele ţări foste comuniste, dar şi puseurile conservatoare agresive, uneori fascizante, la care asistăm în Vest, ilustrează foarte bine o situaţie care pare să se fi instalat pentru o bună bucată de vreme şi care ipotechează şansele de supravieţuire a UE. Proiectul socialist, sub diferitele lui forme – excluzînd însă din start acelea afişate de fostele partide unice din ţările de Est reconvertite la social-democraţie –, pare a fi principala victimă a acestei regresiuni, accelerate cu ocazia „revoluţiei“ migratoare de anul trecut. Dar nu numai el, liberalismul, în accepţia anglo-saxonă a cuvîntului, fiind cealaltă victimă colaterală a „contrarevoluţiei“ migratoare. Adepţii lui, care pînă acum cîţiva ani păreau să controleze situaţia, vor reuşi oare să dea o altă turnură tendinţei actuale? Observaţiile lui I. Krastev, care nu se pronunţă în nici un moment asupra aspectelor economice ale liberalismului, nu incită la optimism.
Alternativa la cursul actual, antieuropean, retrograd şi tot mai puţin liberal în ceea ce priveşte valorile bazate pe toleranţă, va fi mai de grabă liberală sau socialistă sau o combinaţie a celor două? Liberală în ce sens, socialistă cum? I. Krastev nu se pronunţă şi trebuie să recunoaştem că argumentele care justifică pesimismul său sînt deseori solide.
Post scriptum. Cît despre even-tuala alternativă socialistă, cred că ne găsim în faţa unui pericol prea rar evocat, şi anume tentaţia de a recurge la formele etatiste şi autoritare care au pervertit proiectul socialist în trecutul apropiat. Contextul actual poate favoriza o asemenea tendinţă din două motive. Primo, cu timpul care s-a scurs de la implozia comunismului de stat încoace, memoria fărădelegilor provocate de acesta se estompează în mod inevitabil. Secondo, utilizarea intensivă a acestei memorii de către dreapta „clasică“ şi de partizanii neoliberalismului pentru a aplica o politică ce a dus la creşterea brutală a inegalităţilor face din ce în ce mai inaudibilă memoria fărădelegilor din perioada comunistă. O constatăm în Vest, la partidele comuniste, în pierdere de viteză, şi la partidele şi la mişcările populiste de stînga de factură mai recentă, precum France Insoumise şi, parţial, Podemos. O constatăm şi în Est, cu anumite curente radicale – desigur minoritare, dar deloc neglijabile, avînd în vedere că ideile de stînga sînt insuficient reprezentate pe eşichierul politic est-european. Anumite poziţii luate în România de colaboratorii platformei CriticAtac pot constitui un exemplu în acest sens. Pentru a avea un viitor, proiectul socialist este deci oarecum constrîns să se înnoiască, ţinînd cont de propria lui istorie, iar utopia să fie reinventată.
* L’âge de la régression este titlul volumului colectiv apărut anul acesta la acelaşi editor ca şi Le Destin de l’Europe, Premier Parallèle, la care a participat şi I. Krastev alături de Arjun Appadurai, Robert Misik, Zygmund Bauman, Slavoj Zizek.
Nicolas Trifon este istoric. Împreună cu Matei Cazacu, este autorul cărţii Republica Moldova, un stat în căutarea naţiunii, tradusă anul acesta din franceză la editura Cartier.
Foto: Ivan Krastev, wikipedia
