Am văzut acum ceva vreme un documentar sau am citit un articol, nu mai știu exact, despre o femeie care află că bunicii ei, parte din elitele SS, au terorizat populații întregi într-o Polonie ocupată. Da, una dintre poveștile acelea. Nu mai știu nici de unde venea femeia asta, multe amănunte sînt îngropate acum în memoria mea greu încercată în ultima vreme, într-un soi de ceață care se vrea a fi o autoprotecție, nici eu nu mai știu ce. În fine, îmi amintesc însă clar cîteva lucruri: obstinația cu care bunica ei, încă în viață, refuză să înțeleagă altceva din istoria pe care și-a resetat-o comod cît să n-o zdrobească ca ființă umană, reacțiile urmașilor celor uciși și deportați, și, mai cu seamă, încăpățînarea cu care femeia asta vrea să-și asume o parte din vină.

E imposibil să nu-ți simți inima cuprinsă într-o menghină, chiar tu, cititor/privitor, cînd o vezi cum încearcă să se apropie de oamenii ăia al căror destin a fost modelat definitiv de drama istorică a familiilor lor. Unii refuză să-i vorbească, alții nu înțeleg ce mai vrea acum de la ei occidentala asta bine-crescută, alții o înțeleg, îi mulțumesc și iartă.

La fel, e imposibil să nu înțelegi că povestea asta particulară e una dintre instanțele cît se poate de reale ale unor îndoieli, întrebări și posibile răspunsuri care ne frămîntă pe toți, ca omenire, de la începuturi: vina colectivă și asumarea individuală, stigmate moștenite de generațiile următoare și rezolvările acceptate, iertarea și memoria nemiloasă. Călătoria acestei femei în greșelile bunicilor ei, dezgroparea istoriei incomode cu unghiile, cu mîinile goale, e un soi de autoflagelare dureros de privit. Ca în asumarea biblică a păcatului originar, ea își caută totuși o salvare morală ca să poată trăi cumva mai împăcată de acum înainte. Un Personal Jesus, mai înțelegător decît cel din magnificul cerc de raze de pe pereții bisericilor.

La ce bun? s-ar întreba mulți. Ea nu e vinovată pentru faptele strămoșilor ei, ar spune aceiași mulți. Discuția asta am avut-o și în România cînd mai aflam de cîte un copil/nepot de securist ajuns cumva în ochiul public în lenjeria intimă a familiei. Totuși, nu e greu de văzut că acești copii și nepoți ajung în poziții de forță, unele vizibile, altele nu, pentru că au avut un start de cîteva ori mai bun ca al restului. Rar am văzut pe vreunul care să-și asume onest poziția în care se află, căci e teribil de greu să-ți recunoști o vină, mai ales una atît de difuză și delicată.

Și apoi, la fel de clar e că România asta în care trăim acum cu toții stă pe principiile morale ale unei societăți făcute de copii. Un copil nu-și va recunoaște niciodată vina de bunăvoie. Cineva l-a făcut să îl înjure pe Ionel. Altcineva l-a împins să chiulească de la ore. Cîinele i-a mîncat tema, iar pisica a vărsat ceaiul pe caietul de caligrafie care arată acum ca un test Rorschach.

În clasa a V-a am spart un geam imens în clasă. Școala mea din Berceni era un cub ca toate celelalte școli făcute prin anii ʼ60-ʼ70, cu geamuri uriașe pe o latură a încăperii. În pauze ne alergam pe acolo ca disperații, cu uniformele smotocite, roșii la față în proximitatea apoplexiei, niște orbeți de 10-11 ani cu scopul ultim de a ne pocni cît mai zdravăn unul pe celălalt. Am intrat cu umărul în geamul ăla deschis, praf l-am făcut. Eu – nici o zgîrietură. Credeți că am recunoscut la ancheta dirigintei că eu l-am spart? A fost teribil de comod să tac. Nu eram nici eu mai bună sau mai rea ca altcineva, cu toții veniți din societatea în care părintele te mîngîie pe cap și spune: copilul meu nu face așa ceva. Ba face. Și, mai mult, ne definește. Societatea construită de copii numită România e în zorii a ceva de cînd ne știm – în zorii democrației, în zorii capitalismului, în zorii închegării conștiente ca trup comunitar. Etern nepregătită și nematurizată, dar plină de explicații. Ne-a mîncat cățelul tema.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.