Revista noastră a lansat în luna aprilie un concurs de eseuri pentru liceenii din toată țara. Tema pentru prima etapă a fost „Țara mea“. Am primit cîteva sute de eseuri, care mai de care mai interesante și le mulțumim tuturor celor care au intrat în concurs. Dintre ei, au fost selectați 25 de autori care au fost invitați să intre în finală. Vom publica în paginile revistei cîteva dintre eseurile cîștigătoare. Pe pagina noastră de Internet le veți putea găsi pe toate. (Redacția)

Sînt elev de liceu. Pe lîngă asta, sînt unul dintre olimpicii naționali la istorie din acest an. Nu vreau să fac din asta un motiv de laudă sau prea mult tam-tam.

Încă nu am 18 ani, sînt blazat și nemulțumit de tot ce mă înconjoară. Conștiința istorică pe care o am, în formare, ce-i drept, m-a aruncat într-un post-șoc, așa cum unui copil i se expune brusc realitatea și dă nas în nas cu adevărul, pentru că ăsta e farmecul istoriei, obiectivitatea, relatarea evenimentelor așa cum ele s-au întîmplat.

Și ajungi să te întrebi: „Stai, asta au făcut ai noștri?“ Plus că ești scos din visul frumos al primilor ani de istorie în școală, cînd ești atras cu eroism infantil și supraîncărcat cu date, în loc să-ți fie formată gîndirea, astfel încît să învățăm din greșeli. Am deschis subiectul cu istoria pentru că, din punctul meu de vedere, așa cum la angajare CV-ul te caracterizează ca om, așa și istoria te prezintă ca popor, ca națiune, ca țară.

Fiecare dintre noi are multe de spus despre țara sa, șuvoaie de gînduri, de păreri, de satisfacții ori nemulțumiri, de indignări sau împliniri. România e asemenea unui cub Rubik, cu diverse fețe, care mai de care mai complexe ori mai simple. Așa cum administrația publică e formată din funcționari, așa cum poliția e formată din polițiști, țara mea e constituită din cetățenii ei. Buni sau răi, medici, avocați sau șomeri, ieșeni sau craioveni, toți sînt ai țării și țara e a lor.

Sînt originar din Vaslui. Nu mi-e rușine cu asta. La 15 ani, cînd am plecat de acasă în alt județ, pentru a urma un liceu pe care contextul regional nu mi-l aducea la îndemînă, m-am confruntat cu prima formă de discriminare. „Ah. Ești din Vaslui.“ Evident că pe atunci nu conștientizam că acțiunile din interior ale unui mediu social se oglindesc asupra lucirii sale. Și-atunci am realizat că în țara asta poți fi catalogat într un anume fel, fără a fi vina ta. Că doar n-am ales eu să mă nasc acolo. Dar și dacă alegeam, tot acolo m-aș fi născut. Și așa am învățat să nu discriminez.

Am învățat multe în cei aproape 18 ani de cînd sînt, cu sau fără voia mea, român. Am învățat că cel mai important la vîrsta asta e tocmai să înveți, ori dacă nu vrei, viața te trage de mînecă și te împinge spre a pricepe. Am învățat că nu e bine să furi, că e destul de important să fii cinstit, să respecți și să nu urăști. Am învățat că cel mai important la vîrsta asta e să citești. Orice. Chiar și bilete de tren, cum spunea Andrei Gheorghe. Am învățat să spun nu manipulării. Am învățat că nu e bine să fii egoist și să faci lucruri din interes personal, chiar dacă viața te constrînge uneori la asemenea metode.

Am învățat să critic, orice, chiar și pe mine. Numai din critică înveți. Trebuie să mă critic pe mine, să îmi critic colegul, să îmi critic profesoara, să critic aleșii, chiar dacă încă nu am drept de vot. Critică atunci cînd e cazul. Caută modele. Ca apoi să le critici și să înveți ceva benefic. Impune-te cînd ai dreptate și fă-te auzit. Dacă ai cu ce, fii bun. Și fără doar și poate, dacă ești bun, o să ieși din mulțime. Și ieșind din mulțime vei deveni un model, care la rîndul său va fi criticat. Și astfel vei învăța mereu. România e asemenea unei enciclopedii. Odată ce o deschizi, tot rămîi cu ceva.

Nu sînt mulțumit de țara mea. Nu sînt mulțumit de conducătorii ei. Nu sînt mulțumit de mine. Nici de tine nu sînt mulțumit, că pierzi timpul să citești asta cînd poți face ceva pentru țară, ca să fim mulțumiți la un moment dat. Cum să fiu mulțumit cînd școala produce analfabeți funcțional? Aici mulți ar da vina pe sistemul de educație, că așa e la noi. Că sistemul e corupt, ar zice unii, că sîntem conduși de neprofesionaliști, ar puncta alții, sau se mai trezesc cîțiva care pomenesc de „interese străine“, de Soros, că e la modă. Haideți totuși să învățăm să ne asumăm. Să fim demni. Cînd dăm de o problemă, gata, sistemul e de vină. Nu i așa.

Și intervine întrebarea: Care sistem? Cine e sistemul? Sistemul sîntem noi. Toți. Sistemul sînteți și voi, cei care votați, cei care sînteți sceptici, majoritatea. Ce-ar fi, totuși, să luăm atitudine și să ne implicăm? Că, evident, e mai ușor să dai vina pe sistem decît să iei atitudine și să faci ceva. Încă o lecție pe care cei aproape 18 ani de a fi român mi au dat-o: Nu aștepta nimic de la nimeni, exemplul personal e pe primul loc. Și uite așa, am ajuns de unde am plecat, că sînt nemulțumit, de mine.

O problemă este, în țara asta, că nu merge totul strună. Dar oare problema nu e la noi? Poate că așa sîntem noi, românii, mereu dăm vina pe ceva, numai să fugim noi de responsabilitate. Ar mai fi multe de făcut în țara noastră.

Acum sînt la modă dezbaterile pe tema familiei tradiționale. Păreri pro și contra, pledoarii în stînga și în dreapta cu argumente care mai de care mai pătrunzătoare. Cred că această problemă va reprezenta un adevărat test al momentului pentru țara noastră. Rămîne de văzut: vom intra în rîndul țărilor care au acceptat acest fenomen, printre care Canada, SUA, Olanda, Franța, sau conservatorismul românesc, născut și bătătorit în satul tradițional, se va impune?

Cam asta e țara noastră și adevărul trebuie scos la iveală. România nu e doar un plai cu flori, România nu se rezumă doar la Transfăgărășan, Delta Dunării sau Vama Veche. România e și a celor un milion de avorturi făcute în primul an după Revoluție. Și că tot am ajuns la Revoluție, de altfel, un alt subiect dezbătut și întors pe toate părțile, se tot aude în mass-media: „S-a redeschis dosarul Revoluției“. Oameni buni, se vrea dreptate. Cine nu vrea dreptate e nătîng. Pare un adevărat serial. Un popor care vrea justiție într-o chestiune destul de sensibilă în istoria sa ar trebui să tragă un semnal de alarmă, să arate un exemplu pentru generațiile ce vor veni, nu să închidem dosare pentru ca mai apoi să le redeschidem.

Sînt la vîrsta la care caut modele. Și caut, de dimineață pînă seara, de luni pînă duminică, de sus în jos și invers. Ce modele pot găsi eu, cînd specialiștii într-un anumit domeniu au ajuns sus pentru că au plecat din țară, în contextul în care statul român nu i-a ajutat? Cum pot eu crede în viitorul acestei țări cînd fratele meu a plecat să-și cîștige fericirea în alte locuri? Și, de 1 decembrie, televiziunile se întrec să prezinte români „de succes“. Au fost și ei oameni tineri, ca mine, de altfel, dar au ales drumul exodului pentru a se realiza pe plan profesional. Eu nu voi pleca. Voi rămîne aici, indiferent de context. România nu e doar a celor care își pun fotografie de profil temporară de ziua națională pe rețelele de socializare.

Ce modele pot găsi eu, cînd unii de la conducerea țării sînt infractori? Voi vrea și eu să ajung la conducerea țării și, spre deosebire de ei, conștiința mă va oblige să fiu onest. Dar mă tem că pentru asta vor trece zeci de ani.

Ce modele pot găsi cînd tinerii ca mine ies în stradă să protesteze? Ce e de făcut? Să ies și eu? Cine mă ascultă?

De multe ori am auzit că am pierdut trenul spre Europa. Tot ce vreau de la mine și de la generația mea e să alergăm după el. Putem, că sîntem tineri. Și îl vom prinde într-o bună zi. Și atunci vom pune punct unei etape, nu virgulă, că virgule tot s-au pus. Atunci vom spune „Stop! Și de la capăt!“ sau vor veni alții să ordone „La loc comanda!“

România e și despre ce am men-ționat în acest articol. Avem și bune, și rele. Nu am regrete. Nu e articolul unuia care se lasă bătut de „sistem“.  E articolul unuia care se va lua la trîntă cu „sistemul“ ori de cîte ori cinstea acestui popor va fi pusă sub semnul întrebării. Voi, „decrețeii“, printre care se află și părinții mei, sînteți generația de sacrificiu, dar va veni și ziua noastră. Va veni și rîndul generației 2000.

Timpul le va rezolva pe toate. 

Alin Mocanu are 18 ani și este elev la Colegiul Național Militar „Ștefan cel Mare“ din Cîmpulung Moldovenesc.

Foto: flickr