„…Traducătorul de proză este sclavul autorului, iar traducătorul de poezie este rivalul său.“ Andrei Makine

Nu ştiu cît este de veridică afirmaţia scriitorului rus strămutat în idiomul francez. Un sîmbure de adevăr ar putea exista, dar pentru un simplu cititor cum sînt – nici prozator, nici poet, nici bun cunoscător de limbi străine –, coaja fructului numit „traducere“ este prea tare. Accesul la sîmbure este dificil, dacă nu imposibil. Comentariul la „provocarea“ lui Andreï Makine ar trebui făcut, cu siguranţă, de cei implicaţi direct în actul traducerii sau de cei care au afinităţi cu acest tip de scriere.

Cu certitudine, unele sînt uneltele traducătorului de proză, altele ale traducătorului de poezie. Ca să traduci din -James Joyce, Ulysse, de exemplu, trebuie să te familiarizezi cu jargonul de la periferiile Dublinului, iar pentru a traduce un autor precum Céline, Voyage au bout de la nuit, să zicem, traducătorul trebuie să fie, obligatoriu, stăpîn pe stilistica frazei. Pentru a traduce un volum de proză nu este obligatoriu să fii prozator – dacă eşti, cu atît mai bine. Dar, pentru traducerea unui volum de poezii, este obligatoriu să fii poet, ba chiar unul foarte bun. Ermetismul versurilor şi licenţele poetice ridică alt gen de obstacole în calea traducătorului de poezie. Nu ştiu dacă un volum de versuri precum 11 elegii a fost tradus în japoneză, volum ce conţine toate ingredientele intraductibilității. Oare „bijuteriile“ lui Nichita Stănescu şi-ar găsi loc în seiful numit kanji? Ce nivel de profesionalism trebuie să atingă traducătorul pentru a-i facilita cititorului japonez accesul la comoara secretă?

Despre proză s-a spus că reflectă nivelul de maturitate al unei naţiuni, marcînd o evoluţie constantă, echilibrată. Umberto Eco mărturisea, într-o scriere, o anume dificultate în găsirea traducătorului ideal, dificultate ce venea din specificul prozei sale. Traducătorul trebuie să fie un bun cunoscător al subtilităţilor de limbaj, al convulsiilor sociale, al moravurilor Evului Mediu – epocă predilectă a scrierilor sale. Dacă ne gîndim numai la Numele trandafirului, putem intui calvarul traducătorului.

Cîteodată nu sînt cruţate nici chiar propriile limite biologice. Michel Tournier a fost impresionat de întîlnirea cu un caz aparte: „Visite de mon traducteur roumain Sergiu Ruba. Je suis surpris de le découvrir aveugle. Il est guidé par une jeune femme. Il me dit: «J’ai vu jusqu’à onze ans. Je me souviens des couleurs.» J’admire son entrain, sa curiosité, son érudition(Journal extime).

Cînd traducătorul nu este stăpîn pe uneltele sale poate comite gafe monumentale. O spune Alexandru Paleologu: „Titlul versiunii franceze a Crailor e absolut inadmisibil: Les seigneurs du -Vieux-Castel. Mai întîi, de unde şi pînă unde «castel»?“. Şi eu care doream să citesc varianta franţuzească a visului lui Paşadia: „Se făcea că la o curte veche, în paraclisul patimilor rele, cei trei Crai, mari-egumeni ai tagmei prea-senine, slujeau pentru cea din urmă oară vecernia, vecernie mută, vecernia de apoi…“. M-am dezumflat! Dacă şi titlul este greşit, ce o fi mai încolo?

Pe de altă parte, constrîngerile idiomului pun insurmontabile piedici. O confirmă Cioran: „Am frunzărit vechiul dicţionar român-francez al lui Damé. Toate cuvintele româneşti – de o forţă, de o poezie extraordinară; echivalentul lor francez – găunos, insipid, convenţional didactic; e lătinie în sensul cel mai rău al cuvîntului“.

Alchimie subtilă, poezia rămîne „unul dintre cele mai codificate limbaje ale unei naţiuni“, esenţă zămislitoare de matrice culturală. „Pentru a merge la filonul înţelegerii unui popor, trebuie mers la poezie“, credea T.S. Eliot. O ţară vitregită de poeţi este o ţară cu un limbaj subevoluat. Poeţii au fost printre primii care au dat tonul înnoirilor. Se spune că Dante a făcut „trecerea de la antichitate la umanismul Evului Mediu – un revoluţionar al rafinamentelor literare“. Dacă adepţii platonismului vedeau în vers şi în rimă „posibilitatea de a reprezenta armonia universală“, este capabil traducătorul să ne facă părtaşi la această bucurie?

Poezia nu poate fi urmărită evolutiv. Marile creaţii în domeniu nu sînt sincrone evenimentului istoric. Individualitatea poeziei în contextul unei culturi este o realitate incontestabilă. Poezia este acel „supliment de naţionalism“ care o face intraductibilă, citisem undeva. Un cititor de proză sau de poezie străină, nefamiliarizat cu idiomul original, cum sîntem majoritatea, va fi nevoit să accepte o traducere. Doamna Klug, actriţă pragheză: „Vedeţi dumneavoastră, ştiu toate limbile, dar numai în idiş“ (Kafka, Jurnal). Dacă această tălmăcire este o echivalenţă oarecare sau, lucru mai rar, depăşeşte modelul, este greu de apreciat de către cititor. De obicei, sensibilitatea individuală, cultura şi gustul pentru artificii ne fac partizanii unei traduceri sau ai alteia.

Citindu-l pe Esenin, pentru care ani în şir făcusem o adevărată pasiune, am avut surpriza ca într-o singură carte să dau peste patru variante ale aceleiaşi poezii: „Vulpea“. Traducători: Zaharia Stancu, George Lesnea, I. Olteanu şi I. Creţu. O analiză sumară a celor patru traduceri te duce cu gîndul la patru poezii distincte. Mă întreb cum o recita Esenin la întrunirile de poezie moscovite, cu gesturile lui de „actor cu trac“. Ce halou misterios învăluia poetul şi ce rezonanţe stîrneau în ascultător cuvintele devenite emblemă? O paranteză: Dinu Pillat lăuda traducerea lui Zaharia Stancu – care nu ştia ruseşte –, ca fiind în spiritul originalului. (L-au ajutat la traducere nişte basarabeni, aveam să aflu mai tîrziu.) Ionel Teodoreanu recomanda traducerea lui George Lesnea. Nu ştiu dacă cei care dădeau referinţe cunoşteau, la rîndul lor, limba rusă, şi la ce nivel. Eu, cititorul, neţinînd cont de recomandări, fie ele chiar „autorizate“, aleg traducerea apropiată vibraţiei propriei mele coarde lirice. Am rezonat cu varianta lui George Lesnea.

Am citit „Corbul“ lui E.A. Poe în trei traduceri: Dan Botta, Emil Gulian şi Petre Solomon. Nu am văzut alte traduceri: Mihu Dragomir, Mătăsaru, despre care fiica acestuia, Nina Cassian, povesteşte în Memoria ca zestre că ar fi fost o versiune după care se preda la Universitate. Fiecare variantă dintre cele citite îţi strecoară alt fior. Am votat versiunea lui Dan Botta. Nu am explicaţii.

Aflu din C’est moi qui souligne, de Marina Ţvetaeva, Actes Sud, 1989, că Nina Berberova ştia pe de rost poezia „Corbul“, în traducerea lui Vladimir Jabotinski, „un evreu cult“. Era o traducere superioară celor ale lui Briusov şi Balmont. Gusturi şi gusturi!

Nefiind un subtil cunoscător al limbii engleze, ba chiar departe de aşa ceva, mă întrebam cum sună poezia „Corbul“ în original. Ocazia s-a ivit. Întîmplarea a făcut să am colegă la un curs – ce nu avea nimic comun cu literatura – o actriţă americană, adusă de vîntul amorului aproape de iubitul ei canadian. Wendy, cum îi spuneam toţi colegii, avea temeinice studii de artă dramatică la o celebră universitate din New York. Făcuse o pasiune pentru poezia lui Edgar A. Poe, ba mai mult, a refăcut de mai multe ori itinerariul drag poetului, triunghiul New York – Boston – Philadelphia. Ştia multe despre acest poet blestemat, ne-a împărtăşit multe inedite, inclusiv despre corbul viu pe care poetul îl purta cu el în desele-i peregrinări. Ne-a recitat cu patos „Corbul“, iar toată clasa i-a dăruit aplauze din belşug. Muzicalitatea versurilor, gesturile şi mimica unei profesioniste în arta recitării m-au adus instantaneu la rezonanţă. Un amestec de bocet şi blestem, un cîntec fără de sfîrşit. Senzaţie de absolut!

Revenind la afirmaţia lui Andreï Makine, mă gîndesc că este imposibil să stabilesc ierarhii. Am numai „gusturi“, nu şi piedestalul de pe care să judec o traducere. Nu ştiu dacă unul e sclav, altul rival. Las altora, mai pricepuţi, tranşarea verdictului.

Michel Tournier, în Le vent Paraclet, ilustrează cît se poate de bine acest travaliu, păstrînd balanţa în echilibru: „Chaque langue ayant son atmosphère et son attraction propres, le préalable, à la bonne traduction, est d’échapper à cette atmosphère, de se libérer de cette attraction afin d’évoluer en toute liberté dans la langue adoptée. C’est un problème semblable à la mise sur orbite d’un satellite artificiel qu’il faut pour cela arracher à l’attraction de la terre“

Emil Belu este scriitor și trăiește în Canada.

Foto: Franz Kafka, sculptură de David Černý, Praga (wikimedia commons)