În Bunul simț ca paradox, Alexandru Paleologu publica o serie de scrisori din Italia, redactate în vara anului 1968. Fiul său și prietenul meu, Toader, ne încîntă de ceva vreme cu scrisori către tatăl său. Proaspăt întors de la Roma și contaminat de duhul epistolar care adie în Casa Paleologu, îndrăznesc să fiu banal și îi expediez lui Alexandru Paleologu aceste Scrisori romane.
Aerul are altă textură la Roma, cerul altă înălțime, albastrul altă adîncime. De cum cobor din avion, m’illumino d’imenso. Îi repet Cristianei versul lui Ungaretti și ne bucurăm împreună că am scăpat de capacul spălăcit al mohorîtei urbe someșene. Admirăm de pe autostradă pinii umbrelă, decupați din cerul perfect. Ne aducem aminte cum ascultam verile, în drum spre mare, Celentano: Azzurro, il pomeriggio è troppo azzurro... Albastru, verde, portocaliu: acestea sînt culorile Romei. Griul nu are nici o șansă aici. La asfințit, cerul devine violet și apoi se estompează în noapte. În curînd, noaptea vor concerta greierii și aerul încins va mirosi a pin. Acum, cîntă privighetoarea, iar în înalt strigă pescărușii (deveniți, mi se spune, la fel de invazivi precum cormoranii lui Daea – dar dumneavoastră nu știți cine e Daea și nu ați pierdut prea mult, domnule Paleologu).
Ajungem la Accademia, construcția ambițioasei Românii interbelice proiectată sub Ferdinand, începută sub Mihai, terminată sub Carol. Mi se strînge din nou inima pășind în umbra zidurilor unde și-a dat sufletul tata. Duhul lui veghează însă tutelar aceste locuri. Ca Pîrvan, s-a stins în floarea vîrstei, înainte de a-și vedea opera desăvîrșită. Efigia lui străjuiește intrarea la bibliotecă, îi regăsesc portretul în biroul directorului – un excelent istoric, selecționat de tata în prima generație de bursieri Pîrvan. Cu sosirea acelor tineri în 1999, s-a redeschis Școala Română la Roma, la 52 de ani după ce comuniștii o desființaseră. Cei paisprezece bursieri au ajuns la Roma cu două zile după moartea tatei. Între timp, s au perindat la Roma și Veneția peste 100 de bursieri Iorga și Pîrvan – non omnis moriatur...
● Încep cursul de codicologie la Angelicum. Ca să ajung în sală, traversez chiostrul plin de sutane în pauză. Trec pe lîngă o capelă cu un masiv portal baroc, urc un șir infinit de scări înguste și amenințătoare ca un canon monastic, apoi încă două etaje de scări, care îmi par patru, și descopăr într-o sală rece și obscură ca o chilie o franțuzoaică drăguță, cu un șarmant accent de Midi, care v ar plăcea cu siguranță, doi spanioli (el, galleg, ea, catalană, fiecare cu limba și naționalismele lui), o italiancă în vîrstă, o nemțoaică din Suedia și o ieșeancă de-a noastră – mica grupă cu care, timp de trei ore pe zi, două săptămîni la rînd, vom examina manuscrise. Dar nu vă plictisesc cu asta.
● Diminețile, înainte de curs, merg la Vaticană, cea mai bine păzită bibliotecă din lume. E ca în povestea lui Kafka: după primul gardian te așteaptă altul, și mai fioros. Trec totuși cu succes de elvețianul de la poarta Sf. Ana, apoi de jandarm, apoi de jandarmul care străjuiește Cortile del Belvedere, apoi de megera de la biroul de permise, apoi de cea de la intrare, apoi de bibliotecarii de la sală, al căror scop e să-ți amintească mereu că (mai) nimic nu se poate consulta, fotografia, xeroxa. Îmi revăd manuscrisele transilvane și boethiene, citesc articole greu de găsit. Puțin după miezul zilei, sala imensă se golește subit: sacrosancta pauză de prînz pune stăpînire pe augustele aule. Nu mai am nici eu mult timp, la două și jumătate încep cursurile.
● Într-o după amiază, identific la Santa Maria sopra Minerva (biserica dominicanilor și a Inchiziției, a cărei formă actuală i se datorează și lui Torquemada) mormintele Caterinei din Siena, ale lui Fra Angelico, Raymond de Peñafort, marele decretalist, Guillaume Durand, autorul Rationale divinorum officiorum (un manuscris uriaș al acestei opere a fost adus la București de Șerban Cantacuzino după asediul Vienei). Admir din nou, oarecum îndoit, Cristul lui Michelangelo, cu fesierii lui bine sculptați, și mă chinui să identific sacrul în marmura perfectă. Nu reușesc. Prefer să fotografiez, în drumul spre ieșire, o gorgonă și o hîrcă de pe monumente funerare baroce, și le împărtășesc prietenilor și semenilor care îmi urmăresc mica vitrină de vanități pe Facebook – o drăcie pe care n-ați apucat o și nu știu dacă v-ar amuza.
● În ritmul acesta, a trecut deja o săptămînă. Sîmbătă, decidem să luăm la rînd, sistematic, bisericile favorite: Santa Prudenziana, Santa Prassede, San Clemente, Santa Sabina, și cele trei Marii, Maggiore, in Cosmedin, in Trastevere. Capela carolingiană din Santa Prassede, cu Pantocratorul în clipeul susținut de patru îngeri, mă convinge încă o dată că arta medievală e ultimul loc unde perfecțiunea clasică se mai intersectează convingător cu hieratismul creștin. Mă agresează oribilul baldachin baroc trîntit în altar, care maschează mozaicul medieval din absidă. Același contorsionism în Santa Maria Maggiore și Santa Maria in Trastevere pentru a putea admira splendoarea medievală ocultată de oroarea barocă. Mă grăbesc să spun că nu-mi displace barocul atunci cînd nu mutilează Evul Mediu; de pildă, admir de fiecare dată casa lui Zuccari de pe via Gregoriana, care te privește cu ochi mari și cu gura căscată, sau teatrala piață Sant’Ignazio.
— Muzeul Termelor lui Dioclețian
● Duminică, mergem la Santissima Trinità dei Pellegrini, unde se întîmpla să slujească Athanasius Schneider, apărător al missei tridentine și adversar al Papei Francisc pe diverse teme. Ajungem cu un minut înainte de începutul liturghiei: toate locurile, ocupate. Cristiana se înghesuie lîngă niște tineri cu aer teuton, eu – lîngă o coloană. Atîta fervoare religioasă am mai găsit numai prin Moldova: jumătate din slujbă, lumea rămîne îngenuncheată. Mă dor teribil genunchii, dar mă înalță fabuloasa slujbă latină. Cînt însuflețit rugăciunea domnească și Crezul în latină, omițînd atent filioque, lăcrimez la Pange lingua gloriosi. Înregistrez un minut din slujbă, cu scopul pedagogic de a o încărca pe Facebook, întru edificarea conaționalilor îngrijorați că în putredul Occident credința a dispărut și bisericile sînt goale. În loc de reacții admirative, primesc exclusivisme ortodoxe, lecții protestante și prozelitism catolic. Reflectez melancolic la unitatea pierdută a creștinătății și la răutatea păguboasă a oamenilor. Mănînc niște pizza al taglio și îmi trece.
● Joi, se anunță o zi splendidă de vară. Decid să renunț la Vatican și mergem la muzeul Termelor lui Dioclețian. Descopăr într-o sală Fibula prenestină, primul document latinesc, din secolul VII î.Hr.: Manios med fhefhaked Numasioi, scrie în latină arhaică, nerotacizată, cu aspirația lui f și reduplicare generalizată la perfect. Chiostrul lui Michelangelo, cu fîntîna străjuită de rinoceri, berbeci, tauri și cai, presărat cu pietre romane, se deschide sub un cer perfect albastru, frînt de înălțimi risorgimentale oranj și de inconturnabilii pini. Perfecțiunea absolută. Mă gîndesc că Italia are o cultură născută majoră, ca Atena direct din capul lui Zeus. Trei sarcofage mă conving că arta antică are tot ce contează: grația clasică a anatomiilor umane și animale, minimalismul brâncușian al liniilor pure sau expresionismul baroc, în măștile teatrale. La etaj, Roma arhaică. Găsesc vase de ceramică neagră ante Urbem conditam, identice cu ce se face încă la Marginea: la noi, neoliticul nu s-a predat așa ușor. În fine, imensele bolți și zidurile ciclopice ale termelor, pe care poezia engleză veche le numea enta geweorc, lucrarea uriașilor.
● Vineri, grevă generală a transporturilor. Anulasem preventiv ultimul curs și îmi examinasem studenții joi. „Sciopero e primul cuvînt pe care l-am învățat în italiană“, îmi spusese, rîrîit, eleva nemțoaică. Profităm de ziua liberă și mergem în for. Călcăm pe pavajul Viei Sacra, mai puțin glorioși, dar considerabil mai vii decît Cezar sau Constantin… Dimensiunile Palatinului ne impresionează din nou. În sala tronului crește iarba, pe zidurile înalte s-au cuibărit pescărușii. Cele dintîi create își dispută cu omul stăpînirea asupra creației, dar iarba și păsările cîștigă, pe termen lung. Între cioturile unui vechi cubicul, unde cine știe ce pasiuni imperiale se vor fi consumat, o japoneză țopăie în timp ce își face selfie-uri (remarc că sînteți vechi, domnule Paleologu: iată încă un cuvînt pe care nu l-ați înțelege, pe lîngă Daea și Facebook – nu am stat degeaba în anii de cînd nu mai sînteți). Muzeul, închis, casa lui Augustus, ferecată, frescele din Casa dei Griffi, de negăsit, Santa Maria Antiqua, închisă. Paznicii, emfatici în vorbă și ampli în gesturi, ne explică excedați (lucrează de circa o oră) că totul e închis, apoi pornesc să alunge brute rusești însoțite de incredibile frumuseți slave, așezate ireverențios pe augustele, inutilele ziduri.
Ieșim din for, în urma unui cîrd ordonat de mici nipone, întrebîndu-ne ce vor fi înțeles din ruinele cezarilor, apoi ne tîrîm spre Capitol și admirăm, de sus, vanitatea lumii, cu lungul ei șir de coloane frînte, cioturi ciclopice și bolți surpate. Aș bea o granita, dar nu am unde, așa că intrăm în Muzeele Capitoline. Bifăm rapid secția de tablouri, pe care Cristiana o numește rayon charcuterie, și descoperim noua sală în care a fost mutat originalul statuii ecvestre a lui Marc Aureliu. Îmi vin în minte primele cuvinte Către sine însuși: „De la bunicul Verus, amabilitatea și calmul“ (equanimitatea se exprimă în greacă printr-un privativ: aorgeton, lipsa furiei). Lîngă armăsarul aurelian, calul nefericit, sfîșiat de leu. Carnea de marmură se desprinde sub colții și ghearele bestiei. Michelangelo și Canova nu mai aveau multe de inventat.
● Vineri seară, la Accademia di Romania, comemorăm douăzeci de ani – douăzeci! – de la moartea lui tata. Ciudat, cum rostesc și scriu azi acest cuvînt obscen – moarte, pe care ani de zile nu am putut să-l articulez. Pe măsură ce mă apropii eu însumi de ea, trecut fiind de mezzo del cammin, îmi devine mai acceptabilă chiar moartea celui pe care l-am iubit mai mult decît pe oricine, pînă cînd s-a născut Matei, la capătul aceluiași teribil, incredibil an 1999. Bursierii de azi habar n-au cine era tata, au griji mai urgente și mai legitime: viața, amorul, familia, cartea, cariera, banii. Cei invitați să vorbească despre tata sînt vădit emoționați. Luisa Valmarin, prima lui cunoștință romană, în acel îndepărtat 1968, cînd ați ajuns și dvs. la Roma, se mișcă greu, dar citește rapid și apăsat, pentru a-și masca emoția. Vorbesc frumos și cu miez, ca întotdeauna, Bruno Mazzoni, românistul căruia atîția autori, în frunte cu Mircea Cărtărescu, îi datorează traducerile în italiană, istoricul Francesco Guida, marele filolog Roberto Antonelli, vicepreședinte al Accademia dei Lincei, urmașa tatei la catedra de italiană de la Cluj, Monica Fekete, directorul Școlii Române la Roma, istoricul Rudolf Dinu și adjuncta sa, italienista Oana Boșca-Mălin – tustrei foști bursieri Pîrvan și Iorga la Roma și Veneția. Le mulțumesc tuturor, într-un discurs mai puțin gîtuit de lacrimi decît în anii anteriori, și le reamintesc despre menirea școlii și datoria vieții noastre. Omit referința obligatorie la „gelatinoasele nevertebrate etice“ ale lui Pîrvan, deși ele domină și azi România. Seara a fost prea frumoasă pentru a lăsa neantul valah să otrăvească aerul parfumat al serii romane. Sînt consolat că tata s-a luptat din răsputeri cu nevrednicia și ticăloșia românească: o sută de tineri au profitat de asta și au primit darul desăvîrșit al anilor romani.
● Hotărîm să mergem sîmbătă dimineață la Palazzo Massimo. Ajungem exact cînd deschide și intrăm rapid. Nenumăratele mozaicuri și fresce ale vilelor romane ne lasă literalmente bouche bée. Hipnotizat de atîta frumusețe, nu mă pot opri din exclamații tîmpe. Zăbovim mult în Vila Liviei, ale cărei fresce aproape intacte închid pe patru laturi un hortus conclusus verde-albăstrui, cu pomi roditori și păsări cîntătoare. Sîntem singuri în cameră, imersiunea e totală. Îi recit Cristianei niște mantre antiprogresiste, care o plictisesc din nou – dar nu mă pot împiedica din imprecațiile împotriva imbecililor progresiști, cea mai sinistră specie de activiști inculți și flăcăi neterminați. Admir din toate unghiurile perfecțiunea pugilistului turnat în bronz, încordat chiar și în scurta pauză – prelungită milenar – dintre două lupte. La subsol, incredibila colecție numismatică a lui Francesco Gnecchi și Vittorio Emanuele III. Îmi caut favoriții: Antoniu și Cleopatra, Cezar, Marc Aureliu, Traian, apoi Teodoric, călăul lui Boethius… Fotografiez o monedă care celebrează victoria dacică.
Petrecem restul zilei flanînd prin Gianicolo și Doria Pamphili. Prăbușiți pe o bancă, sub un pin, ne îmbătăm melancolic de perfecțiunea zilei văratece. Ed era forse oltre il telo l’azzurro tranquillo; vietava il limpido cielo solo un sigillo. Seara ne întîlnim la un ceai, și apoi la cină, cu diverși prieteni români.
● O lente, lente currite noctis equi… Ziua plecării. Un ultim tur clasic: via Veneto-Barberini-Trevi-Pantheon-Navona-Campo de’ Fiori. Zi urîtă, rece, ploioasă – delicată atenție a Romei, pentru a ne face mai ușoară tranziția spre griul clujean. Decidem să ne înfundăm în Palazzo Barberini. Voiam să văd un singur tablou, Noli me tangere al lui Correggio, cu incredibila diagonală descrisă de mîna ridicată spre cer a Mîntuitorului și cea care interzice atingerea Magdalenei. L am căutat peste tot, apoi am aflat că e de fapt la Prado. De ce îl asociam cu Barberini? Am găsit în schimb capodopere de care uitasem: celebra Arcadie a lui Guercino, despre care a scris Panofsky, pe care o asociez mereu cu As You Like It, și cele trei tablouri ale lui Caravaggio. Lumina prost orientată și un amplu cîrd de babe nemțești ne obligă să privim dintr un unghi imposibil pictura în care Iudit îi taie capul lui Holofernes. Pe chipul Iuditei și în reculul trupului ei tînăr se citesc repulsia și ezitarea, dar mîinile sînt ferme în încleștarea pe armă și în părul bărbatului. Lîngă Iudit se decupează din penumbră hoașca Abra, ca o vrăjitoare bătrînă, alter ego criminal al tinerei ucigașe. În timp ce Iudit se trage în spate, Abra e îndreptată înspre victima agonizantă. Mirabile, extaza mistică a Sf. Francisc și cea autoerotică a lui Narcis, ne fascinează mai puțin decît tabloul Iuditei. Ieșim încîntați de aceste revederi, pe sub bolta imensă pe care Pietro da Cortona a pictat alegoria Providenței. Coroana formată din douăsprezece stele, pe care o regăsim și în iconografia marianică, a ajuns în cele din urmă pe steagul UE, entitatea înjurată de mulți tîmpiți, care însă ne-a permis să călătorim atît de ușor la Roma. Dar cele două săptămîni s au încheiat; înapoi la Cluj, unde e frig și plouă. Străzile sînt însă mai bine asfaltate decît la Roma, iar noaptea complice le pune, dacă pot să spun așa, în cea mai bună lumină.
Adrian Papahagi, dr. al Universității Paris IV-Sorbonne, este lector la Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj și director al Centrului CODEX pentru catalogarea manuscriselor medievale occidentale din România.
Foto sus: Accademia di Romania, wikimedia commons
