Cum se trăieşte istoria? În Belgia, dacă e relativ recentă, istoria se trăieşte ritualic şi solemn, de exemplu, prin veterani în uniformă depunînd coroane la monumentele războaielor mondiale, în sunete de fanfară. Istoria mai îndepărtată e prilej de divertisment didactic, ca înscenările anuale ale bătăliei de la Waterloo, sau campanii pentru vizitele de familie la muzeele de istorie, pe afişele cărora apare o armură medievală cu un cap de ursuleţ de pluş în loc de coif. Pe scurt, în general, în Occident, istoria a fost atent neutralizată, prin muzeificare şi ironie, şi acum e inofensivă.

Dar nu e peste tot aşa. Exact în zilele în care afirmaţiile ambasadorului american la Chişinău iscau dezbateri pătimaşe în România, la Kabul avea loc un incident interesant. Un grup de susţinători au dezgropat dintr-o fosă comună cadavrul unui foarte controversat şah al Afganistanului, executat cu 87 de ani în urmă, şi l-au purtat într-o procesiune de cîteva mii de persoane şi un buldozer pînă la un cimitir de pe dealul Shahr Ara, dintr-o zonă centrală a oraşului, cu intenţia să îi ofere îngropăciunea demnă de care fusese privat pe nedrept, după cum le părea lor.

La cimitir însă, cortegiul funerar a fost întîmpinat cu ostilitate de miliţia şefului uzbek Abdul Rashid Dostum, pe poziţii de tragere într-un fort de pe deal. S-a început cu insulte şi trimiteri la „fiul cărăuşului de apă“ şi „regele bandit“. Spiritele s-au încins. S-au tras focuri, un om a fost ucis şi patru – răniţi. Poliţia a apărut la locul incidentului, s-au purtat negocieri şi, pînă la urmă, membrii miliţiei s-au retras, iar jeluitorii au putut continua pregătirile de înmormîntare.

Acestea sînt faptele brute. Povestea devine interesantă şi reprezentativă pentru Afganistan, unde istoria are încă un potenţial exploziv, cînd aflăm cine sînt personajele. Răposatul Habibullah Kalakani (1891-1929) a fost un aventurier originar de la nord de Kabul, zonă tradiţional locuită de tadjici, una din minorităţile importante ale Afganistanului. Plecat de tînăr din satul natal, Habibullah se înrolează în armata statului afgan, condus în anii aceia de Amanullah Khan, şah reformist şi pro-occidental, şi se întoarce în sat cu avere şi reputaţie. Musulman integrist, cum s-ar zice azi, şi setos de putere, Habibullah profită de o campanie militară care concentrase armata şahului în sudul ţării, adună o miliţie de tadjici din zona lui şi atacă Kabulul şi palatul regal pe două fronturi, militar şi ideologic, prefigurînd insurgenţa talibanilor de acum.

Amanullah Khan era educat în Europa, introdusese politici ambiţioase de modernizare a ţării şi, strigător la cer, soţia lui nu purta văl, ba chiar apăruseră fotografii cu ea într-o rochie fără mîneci. Revolta, alimentată de repulsia faţă de „căile străinilor“, se extinde dincolo de împrejurimile Kabulului, se creează haos, Amanullah abdică şi îşi lasă fratele pe tron. Habibullah profită de proximitatea de capitală şi obţine rapid capitularea noului şah. Pentru nouă luni, fiul cărăuşului de apă, cum e în continuare numit de afgani, şi singurul şah de origine nepaştună din istoria ţării, a domnit în palatul regal, timp în care a furat copios din visterie ca să îşi construiască un conac frumos la el în sat. A fost ucis de trupele lui Mohammad Nader Shah, prinţ din vechea dinastie, şi regatul a revenit sub stăpînire paştună. Şi ca umilinţa de a fi omorît ca uzurpator să nu treacă nebăgată în seamă, cadavrul lui înjunghiat a fost spînzurat lîngă alţi 13 răufăcători. Momentul e imortalizat într-un clişeu pitoresc care se află astăzi la British Museum.

Habibullah reprezintă clivajele ţării pe două axe. Prima, tensiunea între arhaic şi modern, care oboseşte afganii de mai mult de o sută de ani. Aventura regelui bandit se înscrie în istoria foarte veche a bătăuşilor veniţi din munţi peste civilizaţiile mai aşezate ale oraşelor orientale (dinamică cu o primă atestare în vechile „popoare de la munte“ care au dezechlibrat Mesopotamia în mileniul II î.Hr.) şi, ca atare, amintirea lui e nesuferită elitelor urbane. Pe de altă parte, Habibullah s-a opus cu îndîrjire occidentalizării lui Amanullah Khan, şi prin asta a cîştigat simpatia unor segmente conservatoare care au văzut în el un eliberator de sub tirania hegemonică a străinilor, reprezentaţi atunci de englezi, acum în principal de americani.

A doua axă e divizarea etnică a ţării, conglomerat de seminţii variate şi nu neapărat prietene, şi a căror ceartă încă înveninează societatea afgană, făcînd parte din modul ei specific de a „trăi“ istoria. Habibullah era tadjic, care e un etnonim negativ. În turcă, tadjik înseamnă „neturc“, şi asta poate să însemne orice, dar în contextul central-asiatic a însemnat cam întotdeauna vorbitor de persană. Tadjic desemnează, deci, o identitate lingvistică negativă, destul de slabă faţă de identitatea zdravănă a paştunilor, care e legată nu doar de limbă, ci şi de structura tribală, de un cod cutumiar neînduplecat şi de convingerea puternică a descendenţei „de sînge“. Paştunii se consideră majoritari în Afganistan (cifrele cele mai recente nu sînt fiabile, iar un recensămînt serios s-ar împotmoli tocmai în sensibilităţi etnice, acum şi în situaţia dezastruoasă a securităţii în unele provincii), şi tot paştunii au dat cele două dinastii regale, o ramură puternică a partidului comunist afgan, majoritatea talibanilor şi singurii doi preşedinţi ai ţării de după 2001.

Cei care l-au dezgropat pe bietul Habibullah şi membrii cortegiului funerar erau tadjici, şi voiau să aducă un omagiu unuia de-ai lor, care, cum-necum, ajunsese pînă la vîrful puterii. Se pare că trupul lui Habibullah fusese identificat în groapa comună deja acum cîţiva ani, nu e foarte clar în baza căror metode, şi că susţinătorii lui au cerut oficial permisiunea de a-l îngropa cu onoruri încă de pe atunci, dar actualul preşedinte al Afganistanului, neobositul Ashraf Ghani, care se ocupă şi cu aşa ceva, nu a spus nici da, nici nu, aşa că tadjicii au hotărît să acţioneze fără permisiune.

Probabil că se aşteptau la o opoziţie agresivă, poate de la poliţie, poate de la paştuni. Opoziţia a venit însă în mod neaşteptat de la deja numitul Abdul Rashid Dostum, actual vicepreşedinte al ţării şi şef al minorităţii uzbece, prin miliţia lui, se poate spune, chiar personală.

Dostum e un personaj istoric la rîndul lui, dar în sensul mai degrabă de anacronic. Foarte activ în timpul rezistenţei împotriva invaziei sovietice, oferind serviciile miliţiei uzbece cînd mujahedinilor, cînd trupelor comuniste, după cum cerea interesul imediat, a reuşit să se menţină în sferele înalte ale complicatei lumi politice afgane, în primul rînd datorită bogatei lui experienţe de luptă şi loialităţii multor uzbeci.

Ştiind că trebuie să facă compromisuri pe frontul etnic, în 2014, preşedintele Ghani l-a numit vicepreşedinte pe Dostum, într-o mişcare menită să mulţumească minoritatea turcofonă a Afganistanului (formată în mare parte din uzbeci), dar şi să echilibreze balanţa cu alte etnii, în special cu paştunii. Numai că vremurile se precipită peste Dostum şi peste Afganistanul violent pe care îl creaseră cei ca el: nu cu mult timp în urmă, a recunoscut candid că el nu ştie să facă politică şi economie, că el război ştie şi asta are să facă.

Şi iată că apare cortegiul funerar al lui Habibullah şi Dostum simte că trebuie să acţioneze. Istoria o cere – colina Shahr Ara aparţine de secole uzbecilor. Justificarea: la începutul secolului al XVI-lea, după ce împăratul mogul Babur a cucerit Kabulul, a dăruit colina fiicei lui, Gulshehra (de unde numele Shahr Ara). Babur era mogul, deci mongol, deci aproape uzbec. Dostum nu se sfieşte să uzeze de licenţele limbajului iubirii de neam. Spunînd „colina aparţine strămoşilor mei“, introduce confuzia între persoana lui şi seminţia uzbecilor din Afganistan, şi reiese că Dostum însuşi s-ar trage din marele Babur, ceea ce, avînd în vedere situaţia cercetării ştiinţifice în ţară, e dificil de contestat.

Aşadar, istoria în Afganistan e nestăvilită, dar cam imprecisă. „Istoria noastră de cinci mii de ani“ – poate fi auzit declamînd chiar şi preşedintele tehnocrat Ashraf Ghani. Oricine are ochii înguşti e considerat descendent al lui Ginghis Han. Acum mulţi ani, un paştun îmi povestea despre originile mongole ale populaţiei hazara, alt grup etnic afgan, şi pomenindu-l pe Ginghis Han, a părut că-l străbate un tremur de groază. Pentru afgani, şapte sute de ani nu sînt destul ca să dezamorseze teribila reputaţie a năvălitorului. Mi s-a părut uimitoare atitudinea lui, aproape romantică, m-am gîndit la umbra lui Mircea la Cozia şi la cum rîd adolescenţii noştri prin colţurile claselor de astfel de emoţii învechite.

Dar afganii, cu excepţia celor şcoliţi în Uniunea Sovietică şi mai nou în Occident, nu rîd (cum nu rîd probabil nici unii români la isprăvile lui Ştefan cel Mare, serioase sau neserioase). Istoria lor nu a cunoscut discontinuitatea radicală produsă în Occident de modernitatea politică și socială. Într-o ţară cu precădere rurală, modernitatea a însemnat, în secolul al XIX-lea, nişte mofturi de palat ca preluarea uniformelor militare europene sau importul unor instrumente muzicale. Reformele lui Amanullah Khan nu au avut răgazul să prindă rădăcini. Acum, modernitatea se arată sub forma unor tinere cîntăreţe de televizor, cu haine foarte strîmte, imitînd vedetele Bollywood care le imită pe cele Hollywood. Din motive care ar umple multe pagini, educaţia primară în spirit modern în­tîmpină în continuare dificultăţi enorme în Afganistan. Şi cînd copiii cresc cu poveşti despre timpurile fabuloase ale lui Alexandru cel Mare – celălalt strămoş al afganilor – şi ale lui Ginghis Han, şi cu puţin altceva, nu e de mirare că trăiesc într-o istorie aproximativă şi că asta le ocupă tot timpul.

Iar ca să revenim la zilele de azi, Ginghis Han era mongol, deci mogul, deci aproape uzbec, ce rost are să ne împiedicăm în detalii? Tadjicii „neturci“ nu au ce căuta în pămînt uzbec. Bineînţeles că adevăratele motive ale încăierării de la Shahr Ara sînt manipulările identitare/etnice şi pofta de harţă a unui şef depăşit de timpuri. Totuşi, dacă istoria e un pretext, e unul suficient de serios pentru violenţă mortală. Dar să nu ne facem griji, aşa ceva nu se poate întîmpla decît în Afganistan. Doar noi nu sîntem stăpîni pe pămînturile noastre de cinci mii de ani, ci doar de două mii. 

Anca Șerbănuță este antropolog.

Foto: regele Amanullah Khan, wikimedia commons