Ne-am obişnuit să vedem România în postura ţării care se străduieşte să ajungă din urmă alte state. Dar sînt şi domenii în care sîntem în rînd cu lumea bună, fără a mai fi nevoie să „recuperăm decalajele“. Iar un astfel de domeniu e cel al comunicaţiilor moderne, respectiv al telefoanelor mobile şi al Internetului.

Şi totuşi, nu o dată m-am surprins gîndindu-mă cum ar fi arătat Internetul şi telefonia mobilă în România dacă nu s‑ar fi întîmplat evenimentele din ’89. Cu sau fără România, evoluţia tehnologică tot ar fi avut loc; dar dacă n-ar fi avut loc şi „revoluţia“? Cum am fi vorbit la mobil? Cum am fi intrat pe net? Din acest punct de vedere, poate că ne-a trecut un glonţ pe la ureche, pentru că statele comuniste, cum a fost şi România, au astăzi o relaţie cel puţin tensionată cu Internetul şi cu tehnologiile moderne de comunicaţii. Şi tot cercetînd cum pot accesa Internetul în statele cu regimuri autoritare, parcă încep să îmi sune familiar expresii precum „permisul de Internet“.

Aşa că, profitînd pe cît am putut de accesul neîngrădit la Internet, am încercat să îmi fac o imagine cît mai detaliată despre comunicaţiile moderne din trei state comuniste, Cuba, China şi Coreea de Nord. Dar fascinante sînt şi incursiunile în „offline-ul online-ului“ din unele state musulmane, dintre care am ales ca bonus şi reper suplimentar două ţări rivale, dar egal deranjate de expansiunea Internetului: Arabia Saudită şi Iran, inventatoarele „Internetului halal“. Mai sînt şi alte locuri unde trăieşti periculos pe Internet, unele chiar foarte aproape de noi, cum ar fi Rusia şi Belarus, dar despre ele probabil voi scrie cu altă ocazie.

Cuba

De Cuba am început să auzim ştiri privind o oarecare liberalizare de cînd liderul său comunist emblematic, Fidel Castro, în contrast cu alţi dictatori sud-americani ajunşi personaje de legendă prin romanele lui Márquez, i-a transferat puterea fratelui său Raul. Au fost legalizate unele mici afaceri, au fost reluate legăturile diplomatice cu SUA, iar zilele acestea Havana a devenit teren de contact ecumenic între Patriarhia Ortodoxă rusă şi Biserica Catolică. Dar dezgheţul politic nu e resimţit şi de populaţie, care rămîne controlată şi izolată, ca în orice regim represiv care se respectă pînă la capăt. Iar Internetul este un exemplu care pică la ţanc în acest sens.

În Cuba, nu oricine intră cînd vrea pe Internet. Nomenclaturiştii, funcţionarii cu anumite sarcini de serviciu şi specialiştii IT intră cu parolă oficială. O pătură subţire de alţi privilegiaţi poate accesa Internetul pe bază de legitimaţie. Iar restul populaţiei are acces doar la un serviciu de e-mail operat de Guvern. Cu toate aceste restricţii, multe site-uri sînt inaccesibile din Cuba. După cum spunea un ambasador cubanez, Havana are tot dreptul „să se ferească de site-urile pornografice, sataniste, teroriste şi negative“. Întîlnim aici percepţia – comună şi în alte ţări comuniste sau musulmane – care vede în Internet o intruziune vestică ameninţătoare la adresa ideologiei oficiale.

Urmează apoi alte două obstacole în calea spre Internet: costul şi calitatea. Accesul la serviciul de e-mail operat de Guvern se face în special la Internet-café-urile de stat, unde ora de utilizare e de cinci dolari americani (venitul mediu lunar în Cuba este de aproximativ 460 de pesos, ceea ce înseamnă 20 de dolari). Internet la domiciliu are doar 5% din populaţie şi e şi mai scump decît cel de la Internet-café.

Pînă acum trei ani, tot traficul de net din Cuba se făcea prin satelit. Din ianuarie 2013, insula e conectată printr-un cablu submarin la reţeaua din Jamaica şi Venezuela. Dar şi aşa, Cuba rămîne una dintre cele zece ţări cu cele mai reduse viteze de descărcare pe Internet.

Acum însă intervine ingeniozitatea oamenilor supuşi la privaţiuni şi restricţii, ceea ce românii ştiu de pe vremea cînd prindeau bulgarii, moldovenii şi ungurii la antenele speciale bine orientate pe bloc. Ca urmare a îngrădirilor tehnice şi administrative, în Cuba s-a dezvoltat o piaţă neagră a Internetului. Cubanezii au inventat „Internetul offline“, sau „El paquete“, cum e cunoscut pe insulă, prin care conţinut descărcat de pe Internet (show-uri TV, filme, reviste, articole de presă, aplicaţii) circulă pe stick-uri USB sau pe CD-uri. De asemenea, există şi o piaţă neagră a parolelor celor ce au acces la Internet, cum ar fi funcţionarii publici pensionaţi.

China

„Marele Zid chinezesc“ are un echivalent virtual: „Marele Firewall chinezesc“, cu rolul de a bloca accesul la site-urile indicate de partid. În China se cenzurează aproape orice pentru că gama de considerente pe baza cărora un site se poate bloca e foarte largă, incluzînd motive morale, politice, religioase, culturale, economice, militare, dar şi pentru că resursele utilizate pentru cenzurare sînt imense. Liste întregi de site-uri de top inaccesibile din China sînt constant îmbogăţite. Pe ele ar figura la momentul de faţă, printre altele: gmail.com, maps.google.com, docs.google.com, play.google.com, youtube.com, blogspot.com, twitter.com, nytimes.com, dropbox.com, soundcloud.com, bloomberg.com, flickr.com.

În linie cu practicile cu care ne-au obişnuit, autorităţile au încurajat copierea facilităţilor unor site-uri occidentale de succes. Sînt Facebook-ul şi Twitter-ul instrumente de comunicare online la modă, aflate însă sub comanda imperialiştilor? Nu-i nimic, chinezii au dezvoltat Sina Weibo, un hibrid între Facebook şi Twitter, pe care l-au şi listat la bursă. Americanii au făcut amazon.com, de ce chinezii să nu aibă alibaba.com? Şi exemplele pot continua.

Ca şi în Cuba, oamenii au apelat la fel de fel de tertipuri pentru a ieşi totuşi în lumea liberă a Internetului. La chinezi e răspîndită practica folosirii VPN (acronim pentru Virtual Private Network), prin care, teoretic, site-urile interzise pot fi totuși accesate, pe riscul utilizatorului. Numai că din cauza suprasolicitării, şi probabil şi din cauza „vigilenţei organelor“, accesul la serverele occidentale pe care poţi subscrie la VPN este deosebit de greoi.

Pe de altă parte, autorităţile s-au specializat în aşa-numita tehnică a eliminării electronice, „cyber-disappearance“, care înseamnă ştergerea materialelor scrise de sau despre activiştii bloggeri chinezi. Iar pentru că piaţa telefoniei mobile în China este prea dezvoltată pentru a mai încerca un control fizic al acesteia, ca la vecinii nord-coreeni, un alt „feature“ al partidului este suspendarea accesului la serviciul de SMS atunci cînd un utilizator e prins că trimite conţinut „nesănătos sau ilegal“.

Coreea de Nord

Şi am ajuns la exemplul suprem în materie, ţara unde, pînă acum trei ani, puţinii turişti admişi lăsau mobilele la intrare şi unde Internetul nu e cenzurat, ci interzis de-a dreptul. Pentru nord-coreeni nu se pune problema accesului la Internet, ci a accesului la „Kwangmyong“, un Intranet de ţară, nu de companie, cum am văzut în România după ’90. Denumit, în acord cu stilul bombastic oficial, Kwangmyong în traducere, „Strălucitor“, „Luminos“ –, acesta avea la mijlocul lui 2014 un total de 5.500 de siteuri.

Pe Kwangmyong intră studenţii ca să se informeze, aici sînt site-urile facultăţilor şi ale ziarelor, aici trimiţi mail-uri. Kwangmyong e ca o lume paralelă a Internetului, după modelul lumii paralele a propagandei comuniste oficiale. Un fel de Facebook crepuscular de circuit închis, în care pot avea conturi doar instituţiile statului. Ironia este însă că oamenii obişnuiţi nici măcar la Kwangmyong nu au acces, computerele fiind o raritate comercială care în Coreea de Nord se înregistrează la miliţie, cum erau odată înregistrate maşinile de scris în România.

Doar puţini sînt cei ce pot intra pe Internetul real. După unele estimări, ar fi vorba de cîteva sute de oameni, în general şefi de partid şi funcţionari care execută misiuni de partid pe Internet. Din februarie 2013, turiştii pot avea acces la Internet 3G, folosind cartele de la operatorul de telefonie nord-coreean. Ofertă cu termeni şi condiţii, printre care şi aceea că nu se aplică şi populaţiei de rînd din ţară.

Iran

Inițial, Internetul în Iran s-a dezvoltat liber, dar odată cu regimul președintelui conservator Mahmud Ahmadinejad, de prin 2005, lucrurile au început să se schimbe.

În martie 2012, şeful spiritual al ţării, ayatollah-ul Ali Khamenei, a cerut instituirea „Consiliului Suprem al Spaţiului Virtual“, format din preşedinte, ministrul Culturii, ministrul Informaţiei, şeful Poliţiei şi şefi ai Gărzii Revoluţionare iraniene. Consiliul se ocupă de reglementarea accesului la Internet şi supervizează aşa-numitul „Internet halal“, un Intranet iranian curăţat de influentele exterioare nefaste, după modelul Kwangmyong-ului nord-coreean. În Iran, site-urile pot fi blocate pe motive politice, religioase şi morale. Pe lista neagră sînt, printre altele, Facebook şi mereu maleficul YouTube.

Publicaţiile online şi bloggerii sînt obligaţi să obţină autorizaţii de funcţionare de la Ministerul Culturii. Furnizorii iranieni de servicii de Internet trebuie să instaleze soft-uri de verificare a conţinutului site-urilor accesate şi a e-mail-urilor. Utilizatorii de servicii de Internet semnează că nu vor accesa „site-uri neislamice“.

Autorităţile cer ca oamenii să folosească serviciul de e-mail de stat, restrîng folosirea criptării prin invalidarea VPN-urilor şi adreselor de tip HTTPS şi interzic folosirea soft-urilor antivirus de import. O contribuţie originală a Iranului la şicanarea accesului la Internet este limitarea prin lege a vitezei de download pentru oamenii obişnuiți la 128 kbit/s. Te laşi păgubaş dacă prinzi ocazia să descarci în Iran Fifty Shades of Grey.

Arabia Saudită

Oricît de urîcioşi le pot fi iranienii, în materie de Internet cenzurat saudiţii au destule similitudini cu vecinii coreligionari, dar sectari. Aşa că, dacă e vorba de site-uri şiite, autorităţile de la Riad pot fi foarte răzbunătoare, saudiţii fiind sunniţi. Pe lîngă cele suspecte de prozelitism religios, sînt banate în Arabia Saudită şi site-urile deviaţioniste politic. De lista lor, dar şi de actualizarea acesteia, se ocupă cu succes Ministerul de Interne, iar o comisie specială se ocupă de administrarea proxy-farm-ului care filtrează site-urile şi conţinutul acestora.

Ca şi în Iran, publicaţiile online şi bloggerii sînt obligaţi să obţină licenţă de funcţionare de la Ministerul Culturii şi Informaţiei. Mulţi au sfîrşit în închisori sau biciuiţi pentru ce au postat pe Internet. Dar ce au specific saudiţii faţă de iranieni – nu şi faţă de ţările care au trecut prin comunism – este încurajarea delaţiunii. Cetăţenii sînt îndemnaţi să denunţe, printr-un formular online special, site-urile care par dubioase, iar Guvernul intervine apoi pentru a îndrepta situaţia.

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.

Foto: wikimedia commons, studenţi coreeni studiind pe Kwangmyong