Douăzeci de ani am trăit cu toţii o realitate ajustată. Am creat, am acceptat tacit, am ignorat sau n-am avut habar de formele prefabricate, artificiale, în care cei care au condus ţara asta – şi cei care au fost conduşi deopotrivă – au înghesuit adevărul. Ne-am culcat, pe rînd şi la gramadă, ghemuiţi în cele mai bizare poziţii, într-un pat al lui Procust. Acum, cînd patul a devenit din ce în ce mai strîmt şi ne cad pe dinafară, sub sabie, mai toate organele vitale, începem să ne punem întrebări cu omul slab şi cu omul gras. Întrebări legate de cheltuieli nejustificate, de băgatul mîinii pînă la cot în banul public, de planuri de asistenţă socială clădite pe nimic, de imposibilitatea de a plăti pensiile şi salariile.

Aceiaşi sindicalişti, pe care îi văd din ’90 încoace, mînuiesc mase de oameni speriate de un viitor incert, persoane nelegate de nici un fel de sens comun, de nici o direcţie închegată social. Chiar strînşi în număr mare în Piaţa Victoriei să strigăm împotriva Guvernului, am dat un spectacol fracturat. Acolo era România. La nuntă, botez sau înmormîntare. Dansînd dansul pinguinului, ascultînd un soi de hip-hop în aceeaşi măsură în care ascultam lideri de sindicat care, în particular, nu se înţeleg nicicum. Care sînt putred de bogaţi. Care, în deplasări în străinătate, stau la hoteluri de cinci stele, şi altminteri reprezintă interesele unei populaţii fără dinţi în gură. Care n-au nici o problemă să fie plătiţi de unii şi de alţii cu deputăţie în Parlamentul pe care cu o zi înainte voiau să-l desfiinţeze.

Coeziunea socială se bazează pe încredere. N-am avut-o niciodată. Nu vă miră că în ţara asta nu există practic cifre oficiale pe care să te poţi baza, oricare ar fi domeniul la care fac ele referire? Guvernarea precedentă nu are aceeaşi statistică precum cea care i-a urmat. Referinţe care ar trebui să fie de netăgăduit – proiectarea de buget, statistici naţionale, estimări guvernamentale; solul solid pe care înşuburezi o ţară, toate astea sînt în România o chestiune de interpretare. Cum o chestiune de interpretare este discursul politicienilor. Chiar articulat cu subiect şi predicat, încheiat cu un punct ferm, acelaşi discurs devine a doua zi „nuanţat“.


Cînd criza începea să măture în America ceea ce erau percepuţi pînă atunci a fi adevăraţi coloşi financiari, pe aici, prin România, un prim-ministru îi liniştea pe cetăţeni şi-i îndemna cinic să-şi cumpere case peste ocean că e mai ieftin. Un preşedinte care a spus în cîteva rînduri (prima oară în 2007, dacă memoria jurnalistică nu mă înşeală) că „sistemul de pensii este în colaps“, a tăcut apoi mîlc din cauză de diverse alegeri. Se cheamă oare – cum recent domnia sa spunea – că „nu are vocaţia laşului?“. Se cheamă oare că noi ăştilalţi n-am vrut să plecăm urechea, n-am vrut să ne deşteptăm dintr-un vis păgubos? Avem deschiderea să ne ascultăm cu adevărat unul pe celălalt? Se discută la infinit despre noua lege a educaţiei. Să fie proastă de la un cap la altul? E nevoie de o reorganizare a universităţilor? Orice schimbare sugerată a fost întîmpinată cu isterie. Dar de ce nici o facultate nu recunoaşte că îşi croieşte (de pildă) cursurile de masterat după nişte criterii care nu au absolut nimic de-a face cu studentul, ci cu orele plătite profesorului?

Vorbind de micşorarea pensiilor, un oficial al statului român spunea că şi aşa ne ajutam părinţii cu venituri mici. Încă un efort în plan personal, băieţi, pe asta se bazează un întreg sistem social. Deunăzi, reprezentanţii Bisericii Ortodoxe – care altminteri e mută – sugerau o cale de mîntuire din crize etice şi financiare prin construcţia megacatedralei care costă cam cît jumate din ultima tranşă de la FMI. Asta da coeziune socială. Trăiască băncile, singurele care ne unesc de teama unui credit neplătit. Pînă la viitoarele alegeri mai sînt doi ani. Cum memoria politică e scurtă, scapă acum cine poate. 

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la Ştiri, radio KissFm şi Magic FM.