În tăvălugul lucrurilor îngrozitoare care s-au întîmplat la Colectiv, au existat și destui oameni care au făcut mai mult decît bine. Oameni care i-au pus pe alții îna­intea lor și s-au sacrificat pentru ei, care au pus binele altora înaintea propriului lor confort.

Într-o lume egoistă și pragmatică, au ieșit la iveală oameni nobili și gesturi nobile. Semeni de-ai noștri care au acționat așa într-o situație-limită, dintr-un instinct mai presus decît cel al supraviețuirii. Adrian Rugină și Claudiu Petre sînt doar doi dintre cei care s-au întors în club ca să-i salveze pe alții, cu prețul vieților lor. Pe lîngă ei, auzim de tot mai mulți care au reacționat altruist și uman într-o situație imposibilă: bodyguard-ul Florin Cristian Popescu e un alt salvator și, la fel, Adi Despot; Pavlos Popovici, un adolescent de 15 ani, împreună cu un prieten, Laurențiu, l-a salvat pe un alt prieten, Mihai, imobilizat într-un scaun cu rotile; asistentele și doctorii care erau de gardă, în noaptea de 30 octombrie, la Maternitatea Bucur au venit pur și simplu să acorde primul ajutor; Violeta Mariana Naca, asistenta de pe Salvare care a ajuns printre primii la locul tragediei și a povestit apoi despre ce a văzut și a simțit, pe Facebook, s-a dovedit umană, reabilitînd, în sfîrșit, imaginea asistentelor nesimțitoare și șpăgare; doctorii care și-au făcut datoria, cît de bine și de serios au putut, în condiții foarte dificile (așa cum nu toți și-o fac întotdeauna în condiții obișnuite). Un alt fel de erou este și Pavel Popescu, tînărul care a adus medici din Norvegia ca să-i ajute pe răniți.

Pe un alt plan, desigur, la o scală vizibil mai mică, patriarhul și-a cerut scuze, chiar în ceasul al treisprezecelea, recunoscînd, într-un fel, inadecvarea Bisericii și stîngăcia, ca să nu spun incapacitatea de reacție a acesteia în momente de criză, tocmai atunci cînd  e mai mare nevoie de ea. Neștiința Bisericii, ca instituție, și a reprezentanților ei de a empatiza în mod real cu credincioșii și de a ieși în lume cînd e cu adevărat cazul, altfel decît oficial și ceremonios. Spun a Bisericii ca instituție, pentru că știu că sînt mulți preoți care fac destule pentru comunitate în afara slujbelor bisericești.

De altfel, toate scuzele sînt sau ar fi binevenite: cele, iarăși tardive, ale unuia dintre patroni; cele ale patronului de la clubul Expirat, care reflectă starea majorității cluburilor (nu că povestea asta ar scuza ceva); pînă și cele ale lui Piedone…

Și mai binevenită este ieșirea oamenilor în stradă. În semn de solidaritate, de protest și din dorința de schimbare. Sper să urmeze și o schimbare morală, în sensul în care vom deveni nu doar mai puțin corupți și mai eficienți, ci și mai puțin egoiști și mai atenți la nevoile celorlalți. Sper să nu ne mai ghidăm (începînd cu mine însămi) după principiul sau spiritul care ne-a (mi-a) intrat în sînge pe vremea lui Ceaușescu, pe cînd așteptam autobuzul în stația supraaglomerată: cel al îmbrîncelii, pentru a fi primii (la indiferent ce), ca nu cumva să scăpăm ceva sau să ne ia altcineva locul.