Erau patru. La Mega Image. Urlau, se țigăneau, se trînteau, murau, țipau, miereau, cădeau, rostogoleau PET-uri. Erau patru. Într-un magazin. Așezare, rafturi, ierarhie. Dincolo, dezordine. Mă dădeam la o parte, dar îmi plăcea. Nimic și nimeni nu era stabil, pe picioarele lui, pe vine sau pe fund. Chiar și eu, chiar și eu, mă legănam, ferindu-mă să nu cumva să cad. Erau fericiți. Un om dintre ei era și mai și. Mușca strugurii, se făcea sfredel, se scurgea, arunca-n stînga-dreapta ocheade și ceilalți o sprijineau, dar ea se rostogola pe picioare, pirueta și ceilalți n-o puteau ține între ei altfel decît zid făcînd. Dar nici ei nu erau prea bine. Așa că zidul se scutura. Abia de-au luat din rafturi sucuri, ceva vin. Nu prea scumpe. Apă minerală. Toți țineau ceva și o țineau și pe ea. N-aveau mîini, picioare, urechi, pumni, burți s-o sprijine, destui bani nu aveau, se scobeau, aveau bonuri de masă. Nimic mai mult. Exact prețul. Exact, totuși. Ea mușca struguri, bob mic, dar plin. Și rîdea, și n-auzea altceva decît propria voce, și simțea vag mîinile celorlalți care o sprijineau, se sprijineau de ea. Mușca sub ochii vînzătorilor și unul spune: nu mai lua. Și vînzătorul, unul: Ia! Dacă-i place? Vînzătorul invita la plăcere, nu la orgie sau și-a dat seama că restricția poate duce la dezastru. Așa, un deranj de sticlă pe raft, o zguduire de pufuleți pe stativ, un bob rupt… nici un deranj. Interzicerea atunci ar fi dus la explozie. Cine știe ce ar urma? Dar vînzătorul nu iartă: sînteți beți sau pe iarbă? Tăcerea se arată nu pentru că ar fi morală, supărare, jenă. Nu, toți o țin pe ea. Se prăbușesc împreună, pe picioare. Se leagănă, se leagănă, nu cad. E dans acolo, fără prăbușire. Ia, dacă i place – e adresare spre toți, pe limba fiecăruia. O vorbire ce-i cuprinde pe toți, îi ține-n picioare. Și ei ies din magazine și plătesc datoria: de toateeeee! Ea nu mai avea bob între dinți. Tăcea. Vînzătorii nu au spus nimic. Mi au ­luat mie marfa la scanat. Un ulei, un pachet de aparate de ras barba.