Și iar ne minunăm de subiectele date. În fiecare an, în preajma examenelor pe care le au de dat elevii, se scriu zeci de articole despre scopul învățămîntului, despre nivelul de cunoștințe necesar absolvirii fiecărei etape școlare, despre legătura strînsă care ar trebui să fie între școală și viața din timpul și de după ea, despre programe încărcate și inutile, despre modelele de educație străine la care ar fi bine să reflectăm etc. Degeaba: în fiecare an dăm peste aceeași imagine falsă, ruptă de realitate, a chipului de absolvent propus de școala românească.

Să contemplăm subiectele de la limba și literatura română de anul acesta: pentru ambele profiluri, cel tehnologic și cel umanist, primele două subiecte sînt identice. Primul are ca punct de pornire un fragment din Memoriile lui Mircea Eliade, respectiv amintirile din primele zile petrecute de scriitor în India. Prima cerință este: „Indică sensul secvenței fericirea mea n-a mai cunoscut margini“. Cîte sensuri ar putea avea această afirmație? În cîte feluri ai putea interpreta citatul de mai sus? De cîtă finețe hermeneutică ai nevoie ca să înțelegi cînd cineva scrie negru pe alb că este fericit fără margini? Dar absurdul nu se oprește aici: în baremul de evalua­re și notare, autorii subiectelor precizează care este răspunsul corect: se acordă 4 puncte pentru „indicarea sensului secvenței date, de exemplu, «secvența indică sentimentul de împlinire/mulțumire deplină pe care îl simte autorul»“. Asta pentru cazul în care vreun profesor corector mai sărăcuț la minte ar fi putut interpreta mărturisirea cu pricina ca pe un semn de senilitate sau de depresie. A doua cerință, pornind de la același text, este aceea ca liceanul să spună la ce etaj se află camera autorului. Fragmentul prezentat începe exact cu această informație: „Odaia mea se afla chiar la intrare. (…) La parter se mai aflau…“ O astfel de cerință este absolut inutilă: în cazul fericit în care elevul ar răspunde corect la această întrebare, nu ne alegem cu altă informație despre nivelul lui de cunoștințe, decît cu aceea că a citit și a înțeles o afirmație banală. Dacă răspunde greșit, profesorii care l-au trecut clasa din primară în gimnaziu ar trebui dați afară din învățămînt.

Al doilea subiect: „Redactează un text de minimum 150 de cuvinte în care să argumentezi dacă înțelegerea unui mediu cultural este sau nu facilitată de contactul direct cu acesta…“ Eu zic că facilitează, dar mai știi, acum încep să am dubii… Întrebarea este, deci: dacă vrei să înțelegi mai bine India, e de preferat să mergi în vacanțe la Buzău și să te uiți la documentare despre India sau să mergi chiar în India? Grea dilemă…

Următoarea cerință are ca punct de pornire un fragment din piesa Jocul de-a vacanța a lui Mihail Sebastian. Absolvenții de liceu trebuie să „prezinte, în minimum 50 de cuvinte, rolul notațiilor autorului“. Adică de ce spune Sebastian că personajele se privesc îndelung, că el o mîngîie pe ea pe obraz, că el este îngrijorat etc. Fără să pricep prea bine cum anume ar fi relevant pentru nivelul de cunoștințe al unui elev un even­tual răspuns corect la acest subiect, citesc indicațiile din baremul de evaluare: „prezentare adecvată și nuanțată, prin raportare la fragmentul dat – 6 puncte, prezentare ezitantă, prin raportare la fragmentul dat – 3 puncte, simpla precizare a rolului notațiilor autorului – 1 punct“. Eu, una, nu aș lua decît o jumătate de punct, fiindcă n-aș consuma mai mult de douăzeci de cuvinte ca să spun că rolul notațiilor lui Sebastian este acela de a le da indicații actorilor despre felul în care să joace secvența și despre emoțiile personajelor. Dar, mă rog, nu sînt așa de cultivată precum un elev de clasa a XII-a. Mă tot întreb, însă, cum arată o „prezentare ezitantă“. Cum o măsori, mai exact?

La ultimul subiect, în sfîrșit, se face diferența între profilul tehnologic și cel umanist: elevilor de la tehnologic li se cere să analizeze, la alegere, poezia lui Bacovia sau a lui Blaga, pe cînd celor de la profilul umanist, poezia lui Arghezi sau a lui Nichita Stănescu. Poate pentru că poezia „Plumb“ are mai curînd de-a face cu științele exacte, pe cînd „Psalmii“ sînt mai de suflet, mai aproape de umanioare, cine poate ști care o fi fost rostul acestei „discriminări“?!

Una peste alta, subiecte fără noimă. Din care nu ne alegem cu nimic, nici noi, adulții, nici ei, elevii. Cu lucrările lor în față, bune sau rele, nu le vom cunoaște mai bine chipurile, cunoștințele, îndemînările, preocupările. Iar ei nu vor ști încotro s-o ia, nici cît știau înainte… 

Maria Iordănescu este psiholog.

Foto: L. Muntean