Sine nobilitate

Ştim deja că trăim în ţara în care, pentru a o duce bine, cel mai important e să te naşti bine. În instituţiile statului s-a creat deja fenomenul aristocraţiei ereditare specific vremurilor feudale. Acesta pare a fi criteriul forte de ierarhizare socială în România.

Dar dacă vechea aristocraţie a degenerat în secole prin subţierea sîngelui, la noi nu e cazul să asistăm la o degradare în timp. Sîngele e gata degradat de la prima generaţie şi continuă cu a doua. Dacă prima generaţie sînt şobolanii cenuşii ieşiţi din alimentarele comuniste, de sub conserve şi sticle de bere cu ulei, în plin El Dorado postcomunist, a doua generaţie, copiii lor, beizadele cosmopolite, sînt nişte papagali multicolori, dotaţi cu tub digestiv şi cu nobleţea plasticului.

În afară de faptul că au doar meritul că s-au născut bine, nu le rămîne decît snobismul etalat ca singur aport propriu la personalitatea lor. Cuvîntul snob are o origine care caracterizează perfect acest tip uman. În Anglia secolelor trecute, cetăţenii erau trecuţi în statistici nu doar cu numele, ci şi cu ocupaţia avută, iar în dreptul celor fără rang social era trecut prescurtat, s.nob., adică sine nobilitate (fără nobleţe).

Parveniţii de azi au şi rangul, şi snobismul. În mod normal, nobleţea şi puterea se cuceresc, nu se moştenesc, iar spre deosebire de Europa secolelor feudale decrepite, în China veche exista o lege, care dacă s-ar aplica societăţii româneşti de astăzi, ar dinamita din temelii tot corpul social. Fiul trebuia să cucerească titlul de nobleţe nu pentru el, nici pentru urmaşi, ci pentru tatăl său sau chiar pentru înaintaşi mai îndepărtaţi. În felul acesta, nu se delegau privilegiile de la o generaţie la alta, ci responsabilităţile. Bineînţeles că mulţi nu erau vrednici de treaba asta, aşa că puteau rămîne generaţii la rînd neînnobilate, aşteptîndu-și vlăstarul vrednic. În ce măsură ar putea la noi copiii de bani gata să facă asta pentru părinţii de tip easy money ţine de o utopie comică.

Dar toată această împămîntenire ereditară mioritică, a puterii sociale, riscă să ne dea o nostalgie, atunci cînd privim excepţii de parveniţi plecaţi de jos. Care chiar dacă au urcat scările în patru labe, măcar au fost siliţi la un efort. Dar puzderia de născuţi bine nu va mai trebui să treacă prin asemenea aventuri, societatea s-a stabilizat, de acum încolo nu ne mai așteaptă nici măcar o altă mascaradă revoluționară, precum cea din ’89

Pînă se va face transferul total de generație, asistăm la tandemuri sau binomuri familiale care se lăfăie în paradisul nomenclaturist. Spectatori le sînt alegătorii lor, care stau ca melcii captivi, privindu-i împrăștiați pe toate canalele TV, în toate ipostazele, inclusiv în aceea de „victime“ – asta pentru că ei rămîn cu un drept cîştigat pe viaţă în urma poziţiilor avute, dreptul de a se lamenta public, de a cere să li se facă lor dreptate. Probabil că acest drept va fi moştenit de odraslele lor, laolaltă cu celelalte beneficii. Aceşti aristocraţi, de japcă la drumul mare, pe care i-a produs România, sînt nemuritori.

Aşa că nu ne rămîne de urat decît: Să vă naşteţi bine, voi, nenăscuţilor! 

Ciprian Blidaru este jurnalist la Oradea.