Singurătatea e, în general, privită ca ceva negativ. Majoritatea oamenilor din jur se înghesuie la socializare, care mai de care, găsind tot soiul de modalități de umplere a timpului în comun – au, n-au treabă. Eu însămi am fost așa mult timp. În liceu, țin minte că, după fiecare zi de școală, ne adunam, automat, conform unui invariabil instinct de turmă, să mergem, cît mai mulți, la cofetăria Casata de atunci (mult timp, în plină penurie comunistă, dulciurile erau, pentru o anumită categorie de vîrstă și de cumințenie, mai singurul viciu posibil). Nu conta sexul (majoritatea eram fete, liceul era ca un pension comunist, dar se mai adunau și ceva băieți, cu precădere unul dintre colegi) și nu contau nici banii. Nu avea importanță, vreau să spun, cine-i avea, cine-i furniza: banii se adunau de la toți, într-un mod comunitar, neegoist: fiecare dădea cît avea și nota se achita la sfîrșit, din suma adunată.
Pe vremea de atunci, practic, nu aveam nici un fel de venit. Cu excepția banilor pe care mi-i dădeau părinții. Uneori, cînd bancnotele se terminau, apelam la mărunțișul dintr-o călimară transparentă care se găsea pe masă, plină cu de toate. Găseam acolo mai multe monede, care, adunate, puteau ajunge de un sirop cu sifon, pe stradă, de un covrig, de o ruladă de la pîine sau de o prăjitură Măgura. Trăiam, exagerînd, desigur, un soi de existență flower-power soft și întîrziată. Hălăduiam în comunitate, dar într-una foarte cuminte, ai cărei membri nici măcar nu fumau ori beau, ci doar ascultau Beatles, jucau badminton și citeau isteric.
În timpul facultății, ideea de comunitate s-a perpetuat. În perioada de atunci, țin minte că treceam, așa, printr-o stare de continuă exaltare, datorată, în mare măsură, și faptului că mai niciodată nu eram singură. Parcă atunci mi se împlinise visul meu din copilărie, cu autobuzul plin cu prieteni, din care nu cobori mai niciodată și care înaintează așa, în neștire… Ziua eram la cursuri, pînă tîrziu, iar după cursuri, ori colegii mei veneau la mine, pentru că locuiam aproape de facultate, ori ieșeam în oraș. În orașul comunist care ne oferea niscaiva cofetării, cîteva berării, cîteva lacto-baruri sau autoserviri și baruri de hoteluri. Țin minte și acum momentul în care am fost pentru prima dată, cu un coleg italian, la barul de la Intercontinental și am băut cappuccino. Cred că a fost evenimentul studenției mele. Precum și poveștile prietenului și colegului meu de grupă, care cîștiga bine din meditații și reușea să mănînce, la restaurantele Dunărea și Ambasador de atunci, cîte o friptură care nouă ni se părea uriașă și care căpăta, în descrieri, proporții aproape mitice.
Nu stăteam mai niciodată singură. Poate doar în sesiune (pînă și atunci mai învățam împreună). Nu știam cum să fiu doar eu cu mine. Țin minte cum, odată, părinții mei au plecat pentru două zile de acasă, undeva la mare. Am fost atît de îngrozită de casa rămasă doar în stîngacea mea grijă, încît mi-am petrecut ore întregi punînd capcane peste tot, ca-n Home Alone.
A trecut și etapa colectivistă, dar tot n-am învățat să fiu singură. După etapa comunitară, a urmat cea a socializării în cuplu. Tot ce făceam, împărtășeam. Mîncam, dormeam, scriam, militam împreună. Nu mai concepeam existența precum un autobuz cu prieteni, precum un cerc sau o horă în care sînt încinși, eventual pe veci, toți oamenii apropiați. Ci precum un blues, cînd mai rock, cînd mai reggae, dar mereu cu perechea alături, căruia nu-i dădeai drumul sub nici o formă: te prăbușeai tu, el te ținea; se prăbușea el, îl prindeai tu. Altă variantă nefiind decît prăbușirea comună…
A trecut și etapa asta, și cînd a apărut copilul, a început nu existența în trei, ci în grup restrîns. Nu eram doar trei într-o barcă, ci se mai legănau în ea, alături de noi, și o bunică, o bonă, un străbunic. Eram în varianta microbuz, precum cel, așa cum am mai zis, din Little Miss Sunshine. Un microbuz care s-a prăbușit în multe hîrtoape și și-a pierdut o grămadă de roți, la un moment dat rămînînd chiar un hîrb fără motor. Dar care, în felul lui apocaliptic, a rezistat.
Timpul a trecut și diverse persoane au coborît din microbuz, la stații care mai de care mai neașteptate. Și mai pierdute prin alte dimensiuni, prin nori de ceață și vînturi dinspre răsărit. Microbuzul a trebuit să fie abandonat, pentru că fabuloasa carcasă ruginise și devenise, brusc, prea grea pentru a fi cărată de numărul prea mic de persoane care se mai adăposteau, mai de formă, mai pe bune, sub ea.
Și așa, din autobuz am ajuns la o bicicletă, apoi la o trotinetă solitară. Uneori însoțită, șontîc-șontîc, de o altă bicicletă ori trotinetă. După care, momentan, nici măcar vreun dulău vlăguit nu aleargă. Partea bună e că această nouă – și, desigur, responsabilă – situație nu mi s-a părut atît de rea. Singurătatea a lăsat loc unui mîngîietor timp de contemplație. Tu și neantul. Tu și Divinitatea. Pînă la urmă, o posibilă definiție a maturizării. Dar despre asta, cu altă ocazie.
