Un soare frumos intră pe fereastră. S-a trezit împrăştiat în tot patul, ca aruncat din avion; probabil că aşa cum a adormit, aşa se şi trezise. Nenumăratele beri băute aseară mai adiau lin din propria-i răsuflare – inspiră/expiră, trăieşte, învinge durerea atroce de cap. A deschis un ochi pîclit de somn. L-a închis repede înapoi. În mijlocul camerei un mormănel jalnic de haine. Alea de aseară. Blugii contorsionaţi, un crac pe dos şi unul pe faţă, două ghemotoace de ciorapi şi tenişii aruncaţi departe unul de celălalt... ce naiba, dansase? Noroc că-i sîmbătă, n-are nimănui cui să-i dea socoteală (poate amicilor de aseară, că-şi aminteşte o conversaţie periculos de agitată, dar nu mai ştie subiectul), ar fi bună o omletă acum, dar cin’ s-o facă şi parcă nici ouă nu mai sînt în frigider.
Un soare frumos intră pe fereastră. Mmmmm, se întinde, deschide doi ochi limpezi, de vegană. Lumina intră albăstriu-aurie, curată, crocantă, prin perdelele de voal liliachiu de la IKEA. Pilota foşneşte somnoros. Întinde mîna cu precizie, ochelarii sînt exact acolo unde îi lasă în fiecare seară înainte de culcare. Pe noptieră, lîngă mobil, la o distanţă calculată de paharul cu apă protejat de trei cărţi puse una peste alta. Una despre flori în ghiveci, una despre mirodenii în ghiveci şi un DeLillo gros cît o Biblie din care terminase cu greu primul capitol. Şi nu din cauza ei.
Două imagini aproape de clişeu fiecare, două persoane între care mai sînt mii şi milioane de variaţii legate de un unic adevăr care le apropie tribal: locuitul de unul singur. Am o grămadă de amici care stau singuri. Băieţi şi fete. Motivele, felurite. Unul s-a despărţit de prietena lui de cursă lungă. Îşi închiriaseră ceva împreună şi aşezaseră temeinic un habitat în care detergentul avea locul lui, prosoapele la fel, era iz de statornicie compactă acolo – condimente în sticluţe frumoase, cu dop de plută, prin bucătărie, perne din alea rotunde aşezate pe jos pentru musafirii pe care ea îi desfăta la masă, ştiţi, chestii d-astea. S-au despărţit. Şi-au împărţit prietenii comuni. Fiecare e acum singur stăpîn acasă la el şi bîntuie prin oraş la ore mici, cum n-o mai făcuseră de mult. Cu poftă.
Alţii au ales de la bun început autonomia supremă. Îi găseşti ori răspîndiţi fizic şi mental prin toate colţurile, precum băiatul de care vă povesteam mai sus, fie adunaţi şi tipicari precum fata. Nici unul, nici celălalt n-ar accepta cu uşurinţă intruziva prezenţă a încă unei persoane. E dezordinea mea, dar ştiu exact să caut şi să găsesc lucrurile de care am nevoie. E ordinea mea, rînduiala pe care nu suport s-o văd deplasată cu un milimetru mai acana. Şi, mai presus de toate, e telecomanda mea. Doar a mea. Între ei, spuneam, mii de variaţii. Mii de libertăţi. Plec şi vin cînd vreau şi cum vreau. Mănînc exact ce vreau şi cînd vreau. Pot să am în frigider doar cîteva pungi de gheaţă şi multe beri. Îmi las chiloţii atîrnaţi de clanţă şi am atîta timp cît e nevoie să stau să mă gîndesc doar la mine. Nu sînt nevoit să fac nici un compromis de bună vieţuire cu nimeni.
Îi invidiez de multe ori pe amicii mei solitari că bat cîrciumile, expoziţiile, străzile, cinematografele la ore la care unora ne e somn sau ne strîngem în jurul oalei cu supă. Că, dacă au chef, îşi dau toţi banii pe haine. Că trag apoi mîţa de coadă ca să plătească chiria. Că parcă sînt mai tineri decît ăştialalţi de aceeaşi vîrstă, dar legaţi de un partener. Că mănîncă chips-uri cu Cola, fix la două noaptea, în pat. Că dorm de-a latul şi de-a curmezişul, jumate atîrnaţi, cu capul la picioare şi cu picioarele la cap.
Am mulţi prieteni care locuiesc singuri. Oraşele mari sînt pline de huhurezi independenţi. În Manhattan-ul newyorkez, unu din doi locuitori trăieşte singur. Statistici româneşti nu am. Dar m-am uitat deunăzi în jur. Cam aşa e. Pe cît ajung să-mi invidiez uneori amicii-fluturi-urbani, pe atît încerc să le ofer pe tăcutelea un umăr solidar cînd îi apucă hăulitul de inimă albastră.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
