„Dacă atunci cînd soţul meu ajunge acasă, copiii sînt încă în viaţă, consider că mi-am făcut treaba.“ (Roseanne Barr)

La un curs pe teme de educaţie ţinut pentru o grupă de bone, una dintre ele a relatat în ce fel a pedepsit-o pe fetiţa de care avea grijă: „Începuse să plouă, am luat-o repede de mînă şi i-am spus că trebuie să ne grăbim către casă. În staţia de autobuz, a început să plîngă, să dea din picioare, am luat-o cu forţa, a plîns tot drumul. Acasă, nu i-am mai dat desertul, nu i-am mai spus basmul, şi n-am pupat-o de somn uşor.“ Cele trei pedepse enumerate se pierdeau printre detaliile „terifiante“ ale poveştii petrecute în staţia de autobuz: lacrimi, zbierete, călcîi înfipţi în asfalt, priviri dezaprobatoare.

Am întrebat-o dacă ştie de ce a plîns fetiţa. „Nu.“ Dacă a mai făcut vreodată asta? „Nu.“ I-am spus că a scăpat uşor: fetiţa ar fi putut să plîngă, de pildă, din cauza unei crize de apendicită, caz în care nici desertul, nici povestea oricum n-ar fi ajutat-o să aibă un somn uşor. În fapt, pedeapsa aplicată a avut ca ţintă, pe de o parte, efortul de recuperare a autorităţii: copilul a încălcat regulile uzuale de comportare în public, a refuzat să se conformeze ordinelor date de adult, i-a contrariat aşteptările. Pe de altă parte, scopul a fost acela de a elimina un comportament neadecvat, şi nu cauza lui. Furia, enervarea au fost cele care au născut impulsul de a sancţiona, şi nu decizia raţională de a rezolva problema.

De unde ne vine autoritatea care ne dă dreptul, ca părinţi, educatori, adulţi, să sancţionăm un comportament greşit sau, dimpotrivă, să răsplătim unul corect? Din doar două surse: din responsabilitatea pe care o avem faţă de copil şi din dorinţa ca ceea ce facem să aibă un rezultat benefic asupra dezvoltării lui. Cu alte cuvinte, autoritatea implică obligaţii, nu drepturi: obligaţia de a căuta cauzele care au determinat actul pe care vrem să-l corectăm, de a-l ajuta pe copil să înţeleagă care sînt efectele pe care le naşte un asemenea act, dar, mai cu seamă, de a-l ajuta să îndrepte greşeala. Aşa făcînd, îi dau de înţeles copilului că sancţionez fapta, şi nu pe el. Că o greşeală nu-l transformă automat într-o persoană rea. Că poate repara, evita, preveni, corecta, sancţiona, la rîndul lui, un comportament greşit. Doar în acest fel, autoritatea mea, de adult, devine un factor de încredere, şi nu unul de dominare.

Dar nici responsabilitatea faţă de copil, nici dorinţa de a-i face bine nu-mi dau certitudinea că procedez corect. Ca să mă apropii cît mai mult de decizia corectă, trebuie să înţeleg cît mai bine ceea ce se întîmplă cu copilul de care am grijă, să-i cunosc reacţiile, dorinţele, nevoile, emoţiile. I-am spus o dată că nu are voie să se joace la priză. Motivele pentru care o face, şi a doua, a treia oară, sînt dintre cele mai diverse: ca să testeze limitele, ca să-mi atragă atenţia, din curiozitate, din plictiseală, din dorinţa de a verifica dacă efectele descrise de mine sînt adevărate. (Dacă mă roagă de o jumătate de oră să merg cu el în parc, va încerca să mă rupă din preocupările mele apropiindu-se periculos de obiectul interzis.) Toate motivele sînt fireşti, comune tuturor copiilor. Trebuie doar să număr pînă la zece, să trag aer în piept şi să-mi spun că sînt mai mare ca el şi mai înţelept. Şi că-l iubesc.

Am întrebat-o pe bonă, în finalul cursului, dacă, după aplicarea celor trei pedepse, fetiţa a înţeles unde a greşit, dacă scena din staţia de autobuz s-a mai repetat. „Nu ştiu, fiindcă n-a mai plouat.“

Maria Iordănescu este psiholog.