Maşina bubuia din toate încheieturile a tunete de başi alternate cu ţistuitul ăla retardat de muzică din cluburi. Tremurau amarnic cruciuliţele lipite de parbriz. Dar era singurul taxi de pe stradă, a doua zi de Paşti. La volan, un tînăr curăţel, poate parfumat peste măsură, cu părul geluit cu infinită grijă, pînă la ultimii ţepi de pe ceafă. Maşina – lună, el – răsturnat pe spate, cu scaunul şoferului atît de înclinat, că aducea deja a şezlong.

Am avut noroc că i-a sunat telefonul. Muzica a încetat şi, preţ de aproape un sfert de oră, curiozitatea mea neostoită în spectaculosul cotidian fu satisfăcută pe deplin. Ca la teatru am stat, uitîndu-mă fals pe geam, dar cu urechile aduse grupat spre sursa zgomotului, cum fac pisicile atente, şi cu o grimasă chinuită care se dorea a fi un soi de poker face, să nu vadă omul că ascult şi rîd, ascult şi rîd. În urechile mele s-a desfăşurat un ghem complicat de relaţii interumane cu trădări şi vicleşuguri de cuplu. Ascultaţi, dară.

Telefonul îi sună şi taximetristul meu porni a-i povesti amicului de la capătul celălalt cum i-a văzut nevasta (da, nevasta amicului cu care vorbea) „pe la trecerea de pietoni de la Romană de gît cu amantu’. Bă, Mihaie, lumea e mică, Mihaie. Da, mă, erea cu unu’ mare aşa, la vreo doi metri, mă... cu burtă şi cu păru’ mai mare, aşea. Un malac, mă, daaa, mare exact ca Malacu de-l ştim noi... ăla cu Opălu verde. Se ţinea de gît, o pupa ăla pe frunte. Am văzut-o, şi mă ştii tu pe mine că-s şmecherit, aşea; am pornit motoru’ la trecere şi cînd s-a făcut verde pentru mine am lăsat-o să treacă, mă. A văzut că io-s, i-am făcut şi semn cu mîna să treacă. S-a făcut că nu mă cunoaşte, da’ prostu mi-a mulţumit, mă!“. Taximetristul meu geluit şi-a punctat istorisirea cu o serie de hohote gîtuite, „hhhh… hhhh…“, cam ca un scuipat de pisică sunau. Şi a continuat. „Bă, Mihaie, stai tu fără grijă, mă, că la mine rămîne chestia asta. Ştii bine, a ajuns la mine, carte închisă e, frate! Că io ţin cu bărbaţii, aşa sînt, cu bărbaţii o să ţin întotdeauna. Nu ştiu mă cît să fi fost ora că...“ Convorbirea a părut apoi că s-a terminat brusc. Omul nu şi-a terminat fraza, nici rămas bun nu şi-a luat cu amicul tradus de consoartă. Am presupus că biata femeie intrase în momentul ăla pe uşă, acasă, după întîlnirea cu malacul.

N-a durat mult tăcerea companionului meu de la volan. A pus mîna pe telefon şi a sunat un alt amic. A turnat pe nerăsuflatelea, cu aceleaşi amănunte, uşor înflorate (infidela îi ajungea pînă la buric uriaşului, ba chiar au schimbat o privire cînd ea a traversat strada, s-a înroşit toată ca racul etc.), toată povestea nefericită a amicului trădat. A revărsat omul din cartea închisă toate slovele, ba chiar a rîs crunt de nenorocirea bietului Mihai. Amicul Mihai care era un prost că stă de atîţia ani cu „gîsca aia cu pene“. Dar să vedeţi că şi acest al doilea interlocutor avea probleme sentimentale. De data asta el era amantul şi nu mai avea nici o veste de la iubita lui măritată sau în orice caz cuplată cu altcineva. Taximetristul i-a dat sfatul ăl bun: „N-o suna, zice, mai bine trimite un semeseu. Da’ nu unu’ d-ăla «cu ce faci, unde eşti» că se prinde prostu’. Zi şi tu – ascultă la mine că le ştiu cu d-astea – dă şi tu un semeseu d-ăla cu Hristos a înviat şi te semnezi. Nu intră ăla la idei“.

Mîlc am tăcut. Ca la teatru am stat. M-am gîndit că aplecarea spre bîrfă, care e pusă doar pe seama femeilor, ar trebui oarecum rejudecată. Şi solidaritatea asta masculină, la fel. Căci trădările şi vicleşugurile, bibicule, nu ocolesc pe nimenea. Educat sau nu. Vocabularul o fi altul.

Mi-am mai zis că am avut noroc că n-am fost pusă în situaţia de a-i spune taximetristului ăstuia să dea muzica mai încet. Pentru că ştiu cu siguranţă ce i-ar fi spus unui alt amic, la telefon: „Hai să bem o cafea la Dristor că am ajuns la mama dracu’! E... cu o obosită, mi-a zis să dau muzica mai încet“. 

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.