Tot ceea ce crezi că știi despre dispariția URSS este greșit
Fiecare revoluţie este surprinzătoare. Totuşi, ultima revoluţie rusă poate fi considerată una dintre cele mai surprinzătoare. În anii premergători lui 1991, nici un expert, universitar, oficial sau politician nu a prevăzut colapsul iminent al Uniunii Sovietice şi, odată cu dictatura, şi al economiei planificate sau al controlului Kremlinului asupra imperiului domestic şi est-european. Nici disidenţii sovietici, judecînd după memoriile lor, cu o singură excepţie, nu au intuit viitorul. Cînd Mihail Gorbaciov a devenit secretar general al Partidului Comunist, în martie 1985, nici unul dintre contemporanii săi nu a anticipat o criză revoluţionară. Deşi existau dezacorduri cu privire la dimensiunea şi profunzimea problemelor Uniunii Sovietice, nimeni nu se gîndea că ele ameninţă însăşi existenţa sistemului.
De unde această miopie generală? Incapacitatea experţilor occidentali de a anticipa colapsul Uniunii Sovietice poate fi parţial atribuită unui soi de revizionism istoric – i-am putea spune anti-anticomunism –, care avea tendinţa de a exagera stabilitatea şi legitimitatea regimului sovietic. Totuşi, alţii, care nu puteau fi bănuiţi de simpatie pentru comunism, au fost la fel de nelămuriţi în privinţa căderii sale. Unul dintre arhitecţii strategiei Statelor Unite din timpul Războiului Rece, George Kennan, scria că analizarea întregii „istorii a relaţiilor internaţionale în epoca modernă“ nu l-a ajutat să găsească „un eveniment mai ciudat şi mai surprinzător, inexplicabil la prima vedere, decît brusca şi totala dezintegrare a unei mari puteri, cunoscute ca Imperiul Ţarist şi, ulterior, Uniunea Sovietică“. Richard Pipes, probabil cel mai mare specialist american în istoria Rusiei, consilier al preşedintelui american Ronald Reagan, a spus că revoluţia a fost „neaşteptată“. O colecţie de eseuri referitoare la dispariţia Uniunii Sovietice, apărută într-un număr special din 1993 al revistei conservatoare National Interest, se intitula „Ciudata moarte a comunismului sovietic“. Dacă ar fi fost mai uşor de înţeles, această eroare colectivă de judecată ar fi fost destinată unui fişier al memoriei care conţinea alte ciudăţenii şi capricii uitate ale ştiinţelor sociale. Totuşi, chiar şi astăzi, la douăzeci de ani distanţă, ipoteza că Uniunea Sovietică va continua să reziste, eventual intrînd într-o fază lungă de declin, pare o concluzie la fel de raţională ca atunci.
Într-adevăr, în 1985 Uniunea Sovietică poseda, în mare măsură, aceleaşi resurse naturale şi umane de care dispunea şi în urmă cu zece ani. Cu siguranţă, standardul de viaţă era mai scăzut decît în Europa de Est şi în mod clar mai scăzut decît în Occident. Lipsurile, raţionalizarea hranei, cozile lungi la magazine şi sărăcia acută erau endemice. Dar Uniunea Sovietică cunoscuse calamităţi mult mai mari şi a făcut faţă fără a ceda din controlul statului asupra societăţii şi economiei, cu atît mai puţin să se predea.
Nici un parametru economic esenţial dinainte de 1985 nu indica un dezastru iminent. Din 1981 pînă în 1985, creşterea PIB-ului sovietic, deşi aflat în scădere faţă de anii 1960 şi 1970, înregistra o medie de 1,9 procente. Acest model apatic, dar nicidecum catastrofal, exista şi în 1989. Deficitele bugetare, care încă din timpul Revoluţiei Franceze erau considerate a fi indici esenţiali pentru anticiparea unei crize revoluţionare, erau în jur de 2% din PIB în 1985. Deşi avansa rapid, diferenţa a rămas la sub 9% din PIB în 1989 – un procent pe care majoritatea economiştilor l-ar considera uşor de gestionat.
Scăderea bruscă a preţului petrolului, de la 66 de dolari barilul în 1980 pînă la 20 de dolari în 1986 (la valorile din 2000), a fost o lovitură puternică pentru finanţele sovietice. Totuşi, ajustat în funcţie de inflaţie, petrolul era mai scump pe pieţele internaţionale în 1985 decît era în 1972, şi doar cu o treime mai mic decît în anii ’70. Şi, în acelaşi timp, veniturile sovietice au crescut cu mai mult de două procente în 1985, iar salariile, ajustate cu inflaţia, au continuat să crească în următorii cinci ani, pînă în 1990, cu o medie de peste 7%. Da, stagnarea era evidentă şi îngrijorătoare. Dar – aşa cum spunea profesorul Peter Rutland – „bolile cronice nu sînt neapărat fatale“. Din punctul de vedere al regimului, circumstanţele politice erau chiar mai puţin îngrijorătoare. După 20 de ani de suprimare constantă a opoziţiei politice, aproape toţi disidenţii proeminenţi fuseseră închişi, exilaţi (ca Andrei Saharov, după 1980), forţaţi să emigreze sau muriseră în lagăre şi închisori.
Nu păreau să existe alte semne ale unei crize prerevoluţionare, inclusiv cealaltă cauză tradiţională a eşecurilor statului – presiunea externă. Din contră, ultima decadă fusese corect analizată ca o perioadă „în care s-au realizat majoritatea obiectivelor diplomatice şi militare ale sovieticilor“ – după cum scrisese istoricul şi diplomatul american Stephen Sestanovich. Bineînţeles, Afganistanul părea a se transforma într-un război îndelungat, dar pentru o armată de cinci milioane de oameni pierderile erau neglijabile. Într-adevăr, deşi povara financiară enormă a menţinerii unui imperiu devenise o problemă stringentă în dezbaterile post-1987, povara războiului din Afganistan nu era atît de grea: estimată la 4-5 miliarde de dolari în 1985, constituia o parte nesemnificativă a PIB-ului sovietic.
Ca precursor al unei potenţiale competiţii foarte costisitoare, SDI (Strategic Defense Initiative) propus de Reagan a fost crucial – dar el nu anunţa o înfrîngere militară, avînd în vedere că liderii de la Kremlin ştiau foarte bine că amplasarea unor mijloace de apărare în spaţiul extra-atmosferic va dura mai multe zeci de ani. La fel, deşi manifestaţiile anticomuniste din Polonia în 1980 erau îngrijorătoare pentru sovietici, arătînd slăbiciunea imperiului lor european, în 1985 Solidaritatea părea deja epuizată. Părea că Uniunea Sovietică executa operaţiuni de „pacificare“ sîngeroasă în Europa de Est o dată la 12 ani – Ungaria în 1956, Cehoslovacia în 1969 şi Polonia în 1980 –, fără să-i pese prea mult de opinia publică internaţională.
Cu alte cuvinte, Uniunea Sovietică se afla la apogeul puterii şi influenţei sale globale, atît ca imagine internă, cît şi externă. Desigur, erau o mulţime de probleme structurale – economice, politice, sociale – care puteau explica de ce Uniunea Sovietică s-a prăbuşit, dar ele nu explică complet cum s-a întîmplat şi de ce s-a întîmplat atunci. Ca aproape toate revoluţiile moderne, cea rusă a fost începută de o liberalizare ezitantă de „sus în jos“ – iar motivaţia acesteia mergea dincolo de necesitatea de a corecta economia sau a crea un mediu internaţional mai sigur. Scopul acţiunii lui Gorbaciov era de un incontestabil idealism: voia să construiască o Uniune Sovietică mai morală.
Deşi scopul lor declarat era reforma economică, este destul de clar că Gorbaciov şi susţinătorii săi încercau să corecteze sistemul dintr-o perspectivă etică, mai degrabă decît economică. Multe dintre declaraţiile lor publice din primele zile ale perestroikăi par acum a fi expresia unei frustrări faţă de trecutul stalinist. Era începutul unei căutări disperate de răspunsuri, cu care începe fiecare revoluţie: Ce este o viaţă bună, demnă? Ce este o ordine socială şi economică justă? Ce este un stat decent şi legitim? Care ar trebui să fie relaţia statului cu societatea civilă?
„O nouă revoluţie morală se profilează în întreaga ţară“ – a spus Gorbaciov Comitetului Central la întrunirea din ianuarie 1987, cînd a proclamat glasnost-ul (deschiderea şi democratizarea) care urma să stea la baza perestroikăi, politica menită să restructureze societatea sovietică. „Are loc o reconsiderare a valorilor şi o reinterpretare creativă a acestora.“ Mai tîrziu, amintindu-şi sentimentul său „că nu mai puteam continua aşa, şi aveam nevoie de o schimbare radicală a vieţii, de ruperea trecutului“, el a numit-o „poziţia sa morală“.
Pentru premierul lui Gorbaciov, Nikolai Rîjkov, „starea morală şnravstennoeţ a societăţii“, în 1985, era cea mai „terifiantă“ caracteristică a sa: „Furam de la noi înşine, luam şi dădeam mită, minţeam în rapoarte, în presă, de pe podiumuri înalte, ne complăceam în propriile noastre minciuni, ne decoram unii pe alţii. Şi toate astea – de sus în jos şi de jos în sus“.
Un alt membru al cercului de liberalizatori ai lui Gorbaciov, ministrul de Externe Eduard Şevarnadze, era la fel de marcat de nelegiuiri şi corupţie. El îşi aminteşte spunîndu-i lui Gorbaciov în iarna 1984-1985: „Totul este putred. Trebuie să schimbăm tot“.
Că reformele au dat naştere unei revoluţii în 1989 s-a datorat în mare măsură unei alte cauze „idealiste“: aversiunea personală profundă a lui Gorbaciov faţă de violenţă şi, prin urmare, încăpăţînarea sa de a refuza să adopte metode coercitive cînd amploarea şi profunzimea schimbărilor au început să depăşească intenţia sa iniţială. Implementarea unei represiuni staliniste menite să „menţină sistemul“ era o trădare a convingerilor sale cele mai profunde.
Credibilitatea ideologiei oficiale, care, după cum spunea Yakovlev, ţinea laolaltă sistemul politic şi economic „în chingi de oţel“, slăbea vizibil. Noi percepţii contribuiau la o schimbare a atitudinilor faţă de regim şi „o schimbare a valorilor“. Gradual, legitimitatea aranjamentelor politice era pusă la îndoială.
Scriind unei reviste sovietice în 1987, un cititor rus numea ceea ce se întîmpla în jurul său „o ruptură şperelomţ radicală în conştiinţă“. Ştim că avea dreptate, pentru că revoluţia rusă este primul mare eveniment de acest fel a cărui evoluţie a fost cartografiată, la început, prin sondaje de opinie. Încă de la sfîrşitul lui 1989, primul sondaj naţional a descoperit că există o puternică susţinere pentru alegeri libere şi legalizarea altor partide decît Partidul Comunist Sovietic – după patru generaţii conduse de o dictatură şi cu partidele politice încă ilegale. La mijlocul anilor ’90, mai mult de jumătate dintre cei chestionaţi într-o regiune a Rusiei erau de acord că o „economie sănătoasă“ era mult mai probabilă în cazul în care „guvernul permite indivizilor să acţioneze cum doresc“. Şase luni mai tîrziu, un sondaj naţional descoperea că 56% dintre respondenţi susţineau o tranziţie rapidă sau graduală la o economie de piaţă. Încă un an a trecut şi procentul a crescut la 64%. Cei care au determinat această remarcabilă „ruptură în conştiinţă“ nu erau diferiţi de cei care provocaseră revoluţiile clasice din epoca modernă: scriitori, jurnalişti, artişti. După cum observa Alexis de Tocqueville, aceşti oameni „au ajutat la crearea unui sentiment general de nemulţumire, care... a creat nevoia unei schimbări revoluţionare. Dintr-odată, „întreaga educaţie politică“ a naţiunii a devenit „creaţia intelectualilor săi“.
Şi la fel s-a întîmplat şi în Uniunea Sovietică. Cozile la chioşcurile de ziare – de multe ori se formau cozi încă de la 6 dimineaţa şi totul se vindea în două ore – şi creşterea fulminantă a abonamentelor la ziarele şi revistele liberale stau mărturie a puterii devastatoare a celor mai proeminenţi eseişti ai glasnost-ului, sau – după cum spunea Samuel Johnson – „a profesorilor adevărului“: Mikolai Şimeliov; filozofii politici Igor Kliamkin şi Alexander Ţipko; eseişti geniali, ca Vasili Seliunin, Iuri Cernicenko, Igor Vinogradov şi Ales Adamovici, jurnaliştii Igor Iakovlev, Len Karpinski, Fedor Burlaţki şi alte zeci de nume. Pentru ei, o renaştere morală era esenţială. Aceasta însemna nu doar o modernizare a sistemului politic şi economic sovietic, nu doar modificarea normelor sociale, ci o revoluţie a individului: o schimbare la nivel personal a fiecărui rus.
Leon Aron este directorul Departamentului de Studii ruse al American Enterprise Institute şi autor al cărţii, în curs de apariţie – Roads to the temple: Truth, Memory, Ideas, and Ideals in the Making of the Russian Revolution, 1987-1991.
Varianta integrală a textului în numărul din iulie al revistei Foreign Policy.
