Sînt comediile lui Caragiale (O scrisoare pierdută, O noapte furtunoasă, D’ale carnavalului, Conu Leonida față cu reacțiunea) esențial comice? La o primă lectură, poate. Nu însă și la a doua sau la a treia. Comedia se estompează și mai mult dacă înțelegi contextul neașezat, tulbure, mai mereu frămîntat, la care se raportează autorul. Lumea amplasată pe „falia“ dintre Orient și Occident, unde se resimt acut cutremurele istorice pe care numai umorul le mai poate amortiza. Dar nu oricum, ci sub specia tragi-comicului.

Iată ce scria Titu Maiorescu în „Comediile d-lui I.L. Caragiale“: „Cu multă cunoștință a artei dramatice, d. Caragiale ne arată realitatea din partea ei comică. Dar ușor se poate întrevedea prin această realitate elementul ei mai adînc și mai serios, care este nedezlipit de viața omenească în toată înfățișarea ei, precum în genere îndărătul oricărei comedii se ascunde o tragedie.“ Dincolo de faptul că Maiorescu are îndeobște o rezervă față de posibilitatea comicului pur, la Caragiale, în particular, vălul „realității comice“ i se pare foarte subțire.

Dar ce anume subțiază atît de mult vălul comediei caragialești? Tocmai realismul său. Caragiale nu are un umor intelectual. Ironia lui nu e abstractă, bazată pe paradoxuri logice. Absurdul comic provine direct de la personajele lui fruste și pline de culoare. Nenea Iancu își culege inspirația din peisajul concret. E suficient să privim și acum – mai ales acum – spre societatea românească pentru a ne convinge că personaje ca Farfuridi, Brînzovenescu, Cațavencu, Mița Baston, Tipătescu, Trahanache, Coana Joițica și Pristanda sînt desprinse din cea mai reală dintre lumile posibile. Arta dramatică a lui Caragiale e o adevărată „imitație“ – dar nu „a naturii“, ca la Aristotel, ci „a culturii“, a berăriei, mahalalei și pieței publice, sublimate în ludicul absurd, aproape beckettian. Sub care se ascunde tragi-comicul, adică o burlescă gravitate.

Acest geniu al tragi-comediei realiste îl face pe Caragiale să fie nu doar un autor clasic, ci și un redutabil contemporan – nu doar pentru cei „foarte culți“, ci și, într-un spirit democratic, pentru toți iubitorii de comedie și chiar de bere autohtonă („Nenea Iancu“). Nu-l citim așadar pe Caragiale ca să ne extindem cultura, ci ca să pătrundem mai critic specificul lumii noastre. Al lumii de azi, deopotrivă cu cea de ieri. Lectura lui produce și acum emoții ce permit catharsis-ul, generate de identificarea personajelor cu figuri familiare. Cu toată lipsa de ambiție universalistă a scrierilor sale, Caragiale surprinde mai mult de un „universal concret“: un tip de societate, un tip de establishment, un profil uman.

Caragiale ne vindecă, cu realismul lui necruțător, și de o idealizare nesănătoasă a trecutului. Da, e bine să credem în noi înșine, să ne regăsim virtuțile în fapte ale predecesorilor noștri – dar critic, selectiv, autoreflexiv. Fără a ne abandona, eventual, reveriilor contrafactuale de genul „ce bine ar fi fost dacă…“. Și urmează de obicei o serie de proiecții fanteziste ce au pretenția să ofere variante de trecut ideal. Dacă ne paște pericolul, cred că e igienic să recitim comediile lui Alecsandri și Caragiale. Dacă Coana Chirița, Coana Joițica, Pristanda și Nae Cațavencu au supraviețuit comunismului – au supraviețuit chiar „în exces“, mai ales în politica momentului și prin diverse instituții –, de ce să ne facem iluzii că n-ar fi supraviețuit oricum? Sigur, poate că unele tare autohtone s-au agravat din cauza reeducării și a eforturilor stalinist-nord-coreene de a plăsmui „omul nou“. N am nici o îndoială că un Caragiale contemporan ar găsi acum o materie primă mai copioasă pentru critica socială decît la sfîrșitul secolului al XIX-lea. Ar fi poate oportună, de aceea, crearea unui Institut Caragiale care să angajeze scriitori și dramaturgi ce ar perpetua „misiunea caragialescă“, valorificind acest imens potențial. Un fel de Colegiul „Noua Europă“ literar cu vocație satirizantă autohtonă. Avem, în fond, acest trademark caragialesc al comediei de moravuri realiste, despre care nu știu să fie prea cunoscut în Europa și în lume. Un romantism haotic și burlesc, inaugurat de fapt prin comediile lui Alecsandri și migrînd spre absurd în scrierile lui Caragiale.

Umorul realist și tăios pare să fie așadar un specific al nostru, cel puțin în literatură. Dar nu e numai atît. În 2017, am devenit celebri în lume nu doar prin valul de proteste împotriva noilor ciocoi, ci și prin umorul lozincilor afișate de protestatari. Unele sloganuri au vădit un tonus și o vioiciune romantic-burlești „clasice“ („Vă rugăm să ne scuzați, / Nu producem cît furați“, „Noi nu furăm, / De aceea degerăm“, „În democrație, / Hoții stau la pușcărie“, „Decît hoți la guvernare / Altă întrebare“, „Nu ai fire în mustață / Cîți vom fi aici în piață!“). Protestele au avut însă și tonuri mai dramatice – de pildă, flashmob-urile cu ochii și gurile legate cu fîșii negre. „Rezistența“ societății civile se desfășoară și ea în registrul tragi-comicului.

Aș compara rapid și fără pretenții exhaustive situația românească cu cea din vechiul Albion, după referendumul pentru Brexit. În țara vestitului „umor englezesc“, Brexit-ul a fost o surpriză de proporții, ce a părut să inhibe chiar și redutabilul gust britanic pentru satiră. Motivul? Umorul britanic s-a născut din stabilitate și dintr-un soi de plictiseală existențială. Pentru a înfrunta „absurdul cotidian“, britanicii au născocit forma lor tipică de satiră analitică, bazată pe jocuri de cuvinte, întorsături de fraze, aluzii tabu, autodepreciere etc. Un umor, în esență, intelectual. Relația acestui tip de umor cu emoțiile este mai curînd negativă. Emoțiile nu sînt scoase la suprafață și purificate printr-un catharsis, ci îngropate sau riguros ocolite. Subiectele deriziunii sînt de obicei faptele – rareori și reacțiile emoționale față de ele. E nevoie de profunzimea unui scriitor mai atent la natura umană precum G.K. Chesterton pentru a include reacțiile emoționale printre lucrurile despre care se poate glumi în țara Albionului.

Brexit-ul a stîrnit însă patimi. În clasicul lor stil rezervat, mulți britanici educați preferă de a­ceea să ocolească acest subiect, continuînd să facă glume autodepreciative și în­torsături de fraze, ca și cum nimic neobișnuit nu ar fi „at stake“. Umorul lor subtil și rafinat nu se poate coborî la nivelul emoțiilor gregare. Satira politică tăioasă poate avea succes în alte locuri, dar un auditoriu britanic „civilizat“ și echipat cu umorul caracteristic nu va gusta acest gen.

Ici aux portes de l’Orient, lucrurile stau altfel. Nu pentru că nimic n-ar fi luat în serios, cum sugera mai de mult Raymond Poincaré (citat și de fiul lui I.L. Caragiale, Mateiu). Dimpotrivă, în registrul umoristic specific nouă, totul e luat de fapt foarte în serios. O satiră poate fi debordantă, nimicitoare pentru cei pe care îi critică, fără a fi totuși lipsită de o anxietate ce atinge chiar soarta celui care o produce. Adică de o adîncime tragică. Nu avem aici garanția, ca într-o celebră „comedie“ a lui Shakespeare, altfel nelipsită de o intrigă dramatică, că „all’s well that ends well“. Nu e nici tragedia pură din Demonii lui Dostoievski, Procesul lui Kafka sau Diavoliada lui Bulgakov. E o comedie burlescă asociată mereu cu ceva grotesc și neliniștitor, cu ingrediente absurde – cu „rinoceri“ care nu ne lasă să trăim în pace, să ne facem planuri de viitor, să glumim numai întorcînd frazele. Mă tem că, pe termen lung, Poincaré s a înșelat. On ne prend rien à la légère ici aux portes de l’Orient

Tereza-Brîndușa Palade este conf. univ. dr. la Facultatea de Științe Politice, Școala Națională de Studii Politice și Administrative.