Mi-am dat seama că n-am mai scris de mult despre Piața Obor, nimic despre modul în care s-a adaptat ea pandemiei și a supraviețuit, așa cum era e așteptat. Adevărul este că o astfel de piață nici pe vremuri de ciumă n-ar ceda, e genul de loc care uneori mi se pare etern, ca spirit, dincolo de toate transformările de rigoare inevitabile, se mai face o parcare, mai apare un mall vizavi. E una dintre puținele mele centuri de siguranță care mă leagă, de fapt, de București, fără Piața Obor, la cel mai mic „accident”, aș zbura în altă parte. La începutul pandemiei, am evitat-o din motive de „siguranță”, mi-am imaginat că e mai sigur în supermarket-uri, în aceste spații aparent aseptice și securizate, unde toate produsele sînt ambalate, unde toți te asigură că nimeni nu a atins pîinea înaintea ta, însă foarte repede am realizat că oamenii care vînd în Obor, la tarabă, la chioșc sau pe bordură, în funcție de posibilități, trebuie să trăiască din ceva, depind de tine, cumpărătorul bucureștean, boier sau sărac, așa cum bețivii locali depind de cele două-trei crîșme care încă mai există și de „coniacul” Unirea la trei lei. Am continuat să merg în Obor și pentru că încerc să evit lanțurile de supermarket-uri din care cumperi aceleași produse standard, le înghiți fără să comentezi, bune sau proaste, lași o sută de lei la casă și constați că n-ai luat de fapt mai nimic sau nimic care să te încînte, frigiderul e aproape gol sau cumperi doar ca să arunci. De fiecare dată cînd am fost în Occident (ultima oară în 2019, adică într-o viață deja „anterioară”), m-au uimit micile afaceri de familie – de la restaurante cu trei mese și două feluri în meniu la măcelării și băcănii de cartier unde patronul însuși îți alege legumele sau îți feliază carnea, mereu cu zîmbetul pe buze. La Paris, pînă și un amărît de debit de tutun și de ziare e ținut de cineva cu experiență în afacerea respectivă și cu „tradiție”, îți dai seama din felul în care se salută cu localnicii, de parcă stabilimentul ar exista acolo de cel puțin o sută de ani. Iei un Le Figaro, tragi și o pipă, mai iei și o cafea pe care o bei la măsuța din fața magazinului și ziua ta poate să înceapă într-un mod agreabil. Acum ceva timp, verificîndu-mi tranzacțiile bancare, mi-am dat seama că cel puțin o jumătate din salariul meu lunar se ducea spre un unic lanț de supermaket-uri, fie că era vorba de pîine, vin sau șervețele. Era ca și cum aș fi „abonată” la ei, ceea ce nu mi se pare normal într-o economie de piață. Atunci am început să caut variante. Am descoperit de curînd o măcelărie pe Moșilor, în afară de cele „turcești” pe care deja le știam. Aici am găsit pui de fermă, momițe, pizdulice – iar fata care vindea s-a înroșit un pic cînd am cerut ce am cerut –, porc, vită, oaie, aproape toată carnea de acolo are o frăgezime și un gust pe care le uitasem. Sînt magazine micuțe care pot trece de altfel neobservate și care nu vor rezista decît poate prin ambiția unor patroni sau printr-o promovare intensă, înainte să fie îngropate de către aceleași supermarket-uri. A avea un punct de desfacere în buricul tîrgului nu-ți oferă, din păcate, și o rețetă de succes, nu o să tabere lumea pe tine chiar dacă reclama din om în om poate funcționa. Îl admir pe libanezul de pe Moșilor care are de mai bine de cinci ani (sau de mai mult?) un fast-food, un chioșc roșu la intrarea într-un scuar între blocuri. Însă ceea ce oferă el nu e mîncare de tip fast-food, carne multă, însă de-o calitate îndoielnică, sosuri artificiale și cartofi prăjiți sleiți, într-o lipie, acea șaorma cît un burlan cu care se satură românul. Libanezul de pe Moșilor oferă o bucățică autentică și fără compromisuri din țara lui. Asta explică faptul că chioșcul omului a rezistat, dar și implicarea lui directă, e zilnic acolo, își supraveghează cei doi-trei angajați sau prepară el însuși sandviciurile, nu face rabat la calitate, are o constanță în ceea ce le oferă clienților care nu sînt deloc puțini, vin și din alte cartiere pentru mîncarea lui. În plus, mereu e simpatic, zîmbitor și galant cu doamnele.

Dintre toate alimentele pe care le consumăm zilnic, o mare problemă este cea legată de pîine, rar găsești o pîine bună, de obicei cea din supermarket e de nemîncat, aș scrie un text la un moment dat exclusiv despre pîine, despre ce „cartoane” pline de aditivi, dar șmecher ambalate, mîncăm, de fapt, pe post de pîine. Cînd am fost ultima oară la Berlin, am locuit într-un cartier mărginaș, splendid, însă lipsit de orice fel de supermarket, cred că exista unul doar la stația de S-Bahn, așa că amicul nostru neamț care ne găzduia mergea în fiecare dimineață vreo 20 de minute pe jos pînă la o mică brutărie de unde cumpăra chifle proaspete pentru micul dejun. L-am însoțit de cîteva ori, plimbarea matinală era revigorantă, iar brutăria de 10 mp – un mic paradis al cornurilor, chiflelor și baghetelor proaspăt scoase din cuptor și însoțite, la vînzare, de zîmbetul vînzătoarei și de conversația politicoasă obligatorie: „Ce mai faceți? Cum vă simțiți astăzi? Da, se anunță o zi frumoasă!”. Adevărul este că nu m-ar deranja să merg nici cinci kilometri pe jos ca să cumpăr o pîine bună, așa că o cumpăr tot din Obor, care nu e chiar la colțul străzii, pîinea cinstită, gustoasă, îndesată, de Covasna – cea cu cartofi, dar și cea cu secară –, din hala nouă, a rămas neschimbată în ultimii ani și ca gust, dar și ca preț, o pîine mare, rotundă, costă tot 7-8 lei. Desigur, între timp au apărut și brutării de fițe în București unde o pîinică costă 10-15 lei (și o poți comanda online, îți vine la ușă), însă să faci o mega-afacere hipsterească cu pîinea cea de toate zilele nu mi se pare o idee bună. La fel, se întîmplă și cu legumele, acum e la modă să ți le comanzi direct de la „ferma bunicii” sau mai știu eu a cui, îți vin în lădițe tot acasă. Nimeni nu contestă că legumele sînt „bio”, că nu sînt „de plastic” precum cele din supermarket-uri, însă și prețurile sînt de trei ori mai mari decît cele din Obor. Aici, producătorii s-au adaptat și ei gusturilor clienților mai spilcuiți – dacă, de pildă, în urmă cu vreo doi ani nu exista decît un singur soi de salată, cea clasică, acum sînt cel puțin cinci-șase soiuri, roșie, creață, romană, plus alte frunze pe care nu mă gîndeam că le voi găsi vreodată în Obor precum rucola sau mangold, ultima dată am luat frunze de wasabi, iar un „țăran” cu mutră de intelectual m-a certat pentru că i-am cerut să-mi rupă jumătate din codițele de la ceapa verde: „Păi, aia e cea mai bună parte acum, primăvara! Atunci de ce mai luați ceapă verde?! De ce nu luați ceapă uscată?”. O tanti m-a învățat cum să fac ciorba de salată ca la ei în Teleorman, cu borș și cu leuștean, după ce mi-a ales două salate „cu miez” numai bune de ciorbă. Toată această interacțiune din piață cu oamenii ăștia care muncesc pămîntul și „produc” cu mîinile lor ceea ce am eu acasă, în farfurie, mie, uneia, îmi face bine la cap. Condiția esențială este ca producătorii adevărați să ajungă să-și vîndă marfa lor în piață și să nu fie înlocuiți de intermediari.

Așadar, pe o felie de pîine „ungurească” de Covasna îmi întind niște zacuscă de la doamnele drăguțe de la Jina, tot de la ele iau și niște telemea veche, e minunată și e chiar aia „originală”, nu vreo făcătură, am mîncat brînză la Jina, direct de la ciobani, și știu, aștept cu nerăbdare sezonul de roșii, între timp mă mulțumesc cu niște ridichi din Teleorman. Ca desert, merge o plăcintă cu mere de la Mamalina, și-au deschis stand în hala nouă, nu știu de unde sînt, doamna care vinde și care pare chiar mama Lina are accent moldovesc de dincolo de Prut, e blîndețea întruchipată, contează foarte mult omul care îți vinde, să nu-ți vîndă în dușmănie, altfel nu-ți pică bine nici mîncarea. Și uite așa am pe masă o mare parte din România comestibilă, a mai trecut o zi în care nu am intrat în supermarket decît pentru apă, păcat că nu am vreun izvor pe lîngă casă, atunci chiar m-aș fi scos.