Îmi cer scuze dintru început potenţialilor mei cititori pentru greţoşenia faptelor care urmează a fi povestite. Oricît m-am străduit a le ocoli, ele au venit înspre mine, oricît mi-aş fi propus a le potrivi într-un eseu delicat despre urîţenie, un naturalism „zolesc“ (zolian?, à la Zola?) de pe vremea romanticului liceu cînd citeam Nana, mi-a venit mai la îndemînă. Nu întoarceţi capetele; de le veţi întoarce totuşi, o şi mai mare urîţenie vă va întîmpina privirea. 

***  

Şi-a suflat nasul cu degetele în plină stradă. Vîscozitatea verzuie, străbătută de vinişoare sîngerii, mi-a aterizat fix lîngă bombeu. Aşteptam amîndoi la un semafor, la trecerea de pietoni. Gestul individului a fost atît de firesc, venit cumva din scurta aşteptare, din lina mişcare cu care şi-a scos mîinile din buzunare, un gest fluid, ca un mecanism bine uns, inconştient; ca al unei găini care piguleşte boabe şi se găinăţează în acelaşi timp. Într-o stare de depresie avansată mi-aş fi imaginat chiar că gestul mi-a fost adresat; nu mi-ar mai fi rămas decît să mă duc acasă şi să fac gestul camusian de a mă sinucide. Aşa, cu o plată scîrbă cotidiană, am întors capul şi am traversat strada. Eliberarea asta de fluide interne se petrece cu seninătate, în plină stradă. Laolaltă cu scuipăturile ţistuite printre dinţi sau cu alea răcnite din adîncuri. 

Nimic mai urît şi mai dezolant ca Bucureştiul ăsta cînd se topesc zăpezile. Acum poţi citi mai degrabă în zăpada mustindă toate dîrele puturoase ale oraşului. Ce a fost îngropat începe să iasă la suprafaţă, ce a fost aruncat după aia începe să zemuiască în căldura primăvăratică.  O scurtă plimbare pe străduţele lăturalnice ale oraşului devine un adevărat meşteşug al evitării: caca de cîine, pet-uri aplatizate, gropi în trotuare, insule înşelătoare de gheaţă murdară. Din loc în loc, saci negri de gunoi, lăsaţi în faţa caselor, revarsă din burţile unsuroase sfîşiate de cîini toate intimităţile unei gospodării. În aşteptarea unui taxi, am putut să studiez pe îndelete conţinutul a doi saci alăturaţi care aparţineau, evident, unor familii diferite. Una mai înstărită, alta nu. Din sacul înstăriţilor ieşeau cutii de suc, pagodele cartonate ale cutiilor cu mîncare chinezească la comandă, nişte alcooale mai fine. Din sacul nevoiaş fuseseră smulse nervos cojile de ceapă şi cartofi; nerăbdarea canină dorise să ajungă degrabă la măruntaiele unei mîncărici cu sos care mînjise un pet vechi de Cola cu eticheta semi-intactă care promova Campionatul Mondial de Fotbal din 2008.  

Mulţi ajung să-şi pună sacii de gunoi direct în stradă, după ce li s-au furat tomberoanele din curte, în vreo trei-patru rînduri. Alţii şi-au ancorat recipientele în care îşi aruncă gunoiul cu lanţuri groase. Maşina de gunoi va fi pîndită, tomberoanele – descătuşate, dezgolite şi apoi încătuşate la loc. Un adevărat ritual.  

Gunoiul putrid nu lipseşte nici din micile grădiniţe aflate în faţa blocurilor. Numeroşi par a fi gospodarii care găsesc că drumul pînă la tomberon e prea lung şi aleg o scurtătură: gunoiul aruncat direct de pe fereastră. Atîta vreme cît nu-i curtea proprie, ducă-se! Aşa sfîrşi-vor plopii din grădină, ornaţi bizar cu siluete sleite de pungi de plastic băloase. Iar unii dintre vecini se vor trezi cu nişte tocăniţă pe capotele maşinilor. Intimităţile vecinilor de sus pot fi găsite şi pe pervazurile de la fereastră. Ştiu persoane exasperate de colecţia zilnică strînsă acolo: ghemotoace de păr brun, bălai, roşcat, de parcă o armată de Lorelei-e s-ar pieptăna zilnic, privind de la geam; firimituri, mucuri şi scrum de ţigară, unghii proaspăt tăiate. 

O imensă lipsă de pudoare ţine oraşul ăsta cu fustele ridicate. Căci (măcar) o oarecare reţinere i-ar face pe mulţi să-şi împacheteze mai bine dejecţiile. Ţin minte o reclamă care umaniza o lampă veche aruncată în stradă, în ploaie. N-am găsit nici o poezie însă într-o saltea reală, extrem de folosită, pusă în stradă, lîngă un copac.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.