Istoricul roman Plutarh nu s-a lăsat impresionat de barba sofiștilor sau de a celor care doreau să treacă drept filozofi. Cu toții știm că „barba non facit philosophum“, deși unii dintre noi poartă barbă. Barba grecilor este binecunoscută, la fel și lipsa ei la romani – cel puțin pînă la urcarea pe tron a împăratului Hadrian, care, asemenea unui dandy sau hipster al zilelor noastre, a reintrodus moda bărbii în înalta societate romană. Nu știu dacă sîntem sau nu urmașii Romei, dar, ca bărbați, sigur ne tragem, cel puțin etimologic, din acei barbati despre care vorbesc textele medievale latinești. În Europa creștină medievală, barba nu îl face pe filozof, dar, în schimb, face ravagii. Latinii și grecii, în loc să întoarcă și celălalt obraz, își reproșează, unii altora, părul facial sau lipsa lui, pînă la anatemă și excomunicare. În Apus, concilii episcopale și decrete papale obligă clerul să-și radă barba. Barba nu are ce căuta în Biserica latină. Nici în afara Bisericii lucrurile nu sînt mai capilare. Deja în secolul al XI-lea și pînă spre finalul Evului Mediu, cei mai mulți bărbați nord-europeni își rădeau barba.

Este așadar surprinzător ca prima scriere serioasă despre barbă să vină din partea unui cleric francez. În antichitate, barba a fost subiect de discuție la Dion Hrisostomos și la Sineius de Cirene. Chiar și împăratului roman Iulian, zis Apostatul, a scris o satiră denumită „Misopogon“ („Inamicul bărbii“). Din secolul al IV-lea și pînă în veacul al XII lea, însă, subiectul a rămas neatins. Pe la 1160, Burchard, abatele mînăstirii cisterciene franceze din Bellevaux de lîngă Besançon, rupe tăcerea cu o lucrare în latină intitulată O apologie a bărbilor (Apologia de barbis). Acesta își propune să reabiliteze barba în rîndul fraților laici de la mînăstirea din Rosières, o filială a celei din Bellevaux. Frații laici trăiau alături de monahi, ajutîndu-i la treburile abației, dar nu făceau parte din ordinul monastic. Aceștia se deosebeau de monahi prin îmbrăcăminte, erau de cele mai multe ori analfabeți și excluși de la multe activități comune. Spre deosebire de călugări, frații laici își puteau lăsa barbă. Apologia lui Burchard se adresează acestora din urmă, pe care îi îndeamnă să nu-și radă barba. De altfel, lucrarea este menită să-l apere și pe Burchard însuși de zvonurile că acesta ar dori, spune el în prefața lucrării, să le dea fraților foc la barbă. Călugării, din invidie sau dispreț, îi batjocoreau pe frații laici din pricina bărbilor lor. Burchard nu numai că se apără, dar sfîrșește prin a face un tur de forță al subiectului, nelăsînd nici un fir de păr neatins.

Mai abitir ca un hipster, dar poate cu mai multă autoironie, Burchard se proclamă, încă de la începutul lucrării, drept „barbilog“ (barbilogus), iar subiectul pe care îl abordează îl numește „barbilogie“. Totuși, stilul abordat nu este satiric. Deși, spune el, înțelepciunea nu stă în barbă, aceasta poate fi un semn de frumusețe, putere, virilitate, maturitate și evlavie. De ce să nu-ți lași barbă cînd atîția bărbați din Vechiul Testament au purtat barbă, se întreabă abatele. Cel mai celebru bărbos din Scriptură a fost Aaron, a cărui barbă este cîntată și în psalmi. Regele David a avut barbă, la fel și profetul Ezechiel. Nu este așadar nimic în neregulă cu barba omului, chiar dacă, din diverse motive, preoțimea nu poate purta barbă. De altfel, ce să caute barba în altar, peste cupa de împărtășanie și cărțile sfinte, se întreabă autorul. La fel cum sutana nu se potrivește la muncile cîmpului, nici barba nu i se cade preotului.

Fără să vrea, Burchard face cel mai mare elogiu făcut vreodată bărbii de un autor premodern. Firește că ne spune, în bună tradiție exegetică medievală, ce reprezintă barba și cum trebuie interpretate pasajele din Scriptură și din literatură unde barba joacă un rol important. Dar ne spune de asemeni cîte tipuri de barbă există, ce stiluri de barbă se potrivesc cu ce coafuri, ce riscuri există atunci cînd îți lași barbă, ce să faci cu o barbă grizonantă sau ce se întîmplă cu barba în viața de apoi. De pildă, aflăm că bărbații se împart, în funcție de barbă, în cei cu barba precoce (numiți citiberbes), cei a căror barbă a crescut tardiv (tardiberbes), cei fără barbă (nulliberbes), cei cu barba rară (rariberbes) sau cu barba deasă (pleniberbes). Barba însăși se împarte în trei „specii“: cea de bărbie (mentanea), de sub-bărbie (submentanea) și de maxilar (maxillaris), și poate fi lungă (prolixa), scurtă (curta), stufoasă (hispida) sau rară (rara). Nu se recomandă, de pildă, perciunii lungi cu barbă de sub-bărbie deoarece fac fața omului să semene cu a unei capre. Bărbatul cu mustățile pînă la urechi se aseamănă cu un mistreț, precizează Burchard. Barba se poate pierde din cauze naturale sau artificiale. Creșterea ei poate fi stimulată cu uleiuri și ierburi, iar dacă ajunge grizonantă poate fi vopsită.

Fin observator, Burchard înțelege, ca și comentatorii antici, că barba îl face pe bărbat să pară mai matur și, cum doar bărbații de lume își pot lăsa barbă, mai atrăgător. Pentru mulți, spune el, barba este o unealtă de fală și desfrîu. Într-un studiu american realizat în 2013, s-a constatat că barba influențează puternic atractivitatea femeilor față de bărbați. Burchard explică: barba ascunde imperfecțiuni ale feței, protejează împotriva muștelor și înțepăturilor de insecte. Ea este un semn de frumusețe (signum decoris). Cu toate astea, există reguli. Barba nu trebuie să depășească două degete sub bărbie, și nici părul de pe obraji să nu depășească lungimea celui din bărbie. Dacă părul din capătul cozii unei păsări – barba păsării, spune Burchard – este folositoare pentru zbor, în schimb barba lungă incomodează și devine un pericol pentru omul muncitor. Mai este și o chestiune de igienă. O barbă lungă și deasă se îmbibă cu mîncare și băutură și devine un obiect de batjocură din partea celor rași. O barbă murdară, clarifică Burchard, te trage direct în întunericul cel din afară, unde sînt plînsul, scrîşnirea dinţilor și, în cuvintele autorului, pîrjolirea bărbii.

Cine citește Apologia lui Burchard are impresia că citește revista Esquire. Acesta menționează mai mult de zece stiluri de barbă, inclusiv un stil numit „urban“ (urbana figuratio) și un altul „militar“, despre care spune că nu se potrivește cu părul lung. Unii au norocul să aibă o barbă crescută pe ambele părți ale feței, ceea ce denotă răbdare și înțelegere. O barbă modestă, totuși, este un semn de smerenie.

Fiecare să fie mulțumit de barba pe care o are, recomandă abatele. Citiberbii – ne amintim, cei cu barba precoce – se plîng că barba îi face bătrîni, iar tardiberbii, rariberbii și nulliberbii sînt nemulțumiți că lipsa acesteia îi face să pară efeminați. Burchard amenință că nimic nu este mai monstruos decît mustața fără barbă, semn limpede de hermafroditism.

Barbilogia abatelui Burchard se bazează pe ideea că părul și barba omului, la fel ca și îmbrăcămintea, sînt semnele exterioare ale unor realități spirituale și lăuntrice. Prin urmare, fiecare barbă spune ceva despre purtătorul ei. Ea poate să fie spre zidirea omului sau poate să-l ducă direct în Iad. De pildă, Burchard precizează că cel care se fălește cu propria-i barbă va fi pedepsit cu arderea ei pe vecie. Un fel de epilare cu laser, avant la lettre. De altfel, Bourchard notează că cel care cade din cunoaștere în erezie este ca și cînd ar lua lepră în barbă. Femeile sînt excluse de la acest pericol, adaugă abatele, deoarece barba la femei este împotriva naturii. Potrivit lui Galen, barba unei femei ține de o căldură masculină nenaturală. Burchard cunoaște cea mai celebră femeie cu barbă din literatura europeană, Sfînta Galla din Roma (secolul al VI-lea), cumnata filozofului Boețiu. Ca să rămînă necăsătorită, Galla și-a lăsat barbă și a îndepărtat toți pețitorii. Cu sute de ani înaintea lui Zoe, Galla devine prima femeie cu adevărat bărbată. Aceasta nu este o problemă, asigură barbilogul. Gestul Gallei i-a asigurat castitatea, o virtute mult deasupra altor considerente naturale.

Burchard îi asigură pe frați că cei ce ajung în Viața de Apoi bărboși sau rași vor rămîne așa cum au intrat, nici un fir de păr din cap – sau din barbă – nu se va pierde. O barbă curată, pieptănată și unsă va fi spre slava omului în Împărăție. Dar ce putem spune despre viața de apoi a Apologiei lui Burchard? Din păcate, lucrarea se păstrează într-un singur manuscris, la Londra. Aceasta pare să fi fost pentru uz intern, căci nu este menționată de alți autori. Totuși, Apologia era încă citită spre finalul Evului Mediu. Un cititor, despre care putem presupune că avea barbă, a desenat, pe ultima foaie a manuscrisului, nouă figuri de bărbați cu barbă (vezi imaginea alăturată). 

Cristian Ispir este cercetător la British Library și asistent universitar la University College London.